Criminal în serie, condamnat pentru două crime fără cadavru

Toma Gheorghe şi-a ucis fiica şi concubina, apoi le-a tranşat şi le-a aruncat într-un canal

Motto: „Presa nu scrie adevărul. Tu le spui o frază, ei fac romane. Atât e al meu, restul e butaforie de-a lor. Vor să descopere coada la prună…” (Toma Gheorghe, criminal în serie)

Spune că a fost dat la Casa de Copii după ce, împreună cu fratele mai mic, a spart valiza în care părinţii strângeau bani să-şi cumpere o casă, risipindu-le agoniseala prin pieţe şi-n cofetării. În 1957, la 16 ani, Toma Gheorghe a luat prima condamnare: 6 luni, pentru furt. „Porumbei. De la Casa de Copii. Am sărit gardul şi am luat un sân de porumbei”, povesteşte el. „M-a dus la Ocnele Mari, lucram într-un atelier unde retuşam grătare de metal”. Abia s-a eliberat, ş-a fost „încălţat” din nou. Complice la furt din avut privat. Victima – o bătrână la care fusese cu un prieten, nepot de-al ei, să o ajute în grădină. Un an de zile a stat închis. A treia oară a luat 5 ani, pentru furt din avutul obştesc: o casetă cu bani din sediul unei şcoli de şoferi.

După ce-şi execută pedeapsa, stă o vreme cuminte. Se căsătoreşte în 1968, se angajează ca vopsitor la Întreprinderea de Vagoane Arad. Un an mai târziu i se naşte prima fiică, iar în toamna lui 1971 – mezina, Toma Hortenzia. Tenzi, Angelica sau Angi, aşa cum îi spuneau cunoscuţii, avea un an şi 8 luni când Toma a fost condamnat pentru omor deosebit de grav. În seara zilei de 13 august 1973, a ucis cu toporul doi bătrâni, soţ şi soţie. La nervi. „Plec spre poartă, fac doi-trei paşi, poarta întredeschisă, ş-o aud pe nevastă’sa cum zice «Cine-i?». Era linişte afară. El răspunde: «boul ăla de Ghiţă». În momentul ăla, când o zis, m’o luat nişte frisoane, mi s-a făcut ceaţă şi-am simţit aşa, pe creier, ca un sunet puternic”, avea să mărturisească Toma.

 „Adio, Gringo”

A avut „proces cu publicitate lărgită”, fiind judecat în cantina restaurant a întreprinderii, şi a primit, în aprilie 1974, 25 de ani de închisoare. Un an mai târziu, el era închis la Jilava, soţia a divorţat de el şi până în 1988 nu şi-a mai văzut fetiţele. Cănd s-a eliberat, Tenzi avea 17 ani. Se uita la el ca la un străin, nu-l ştia decât din poze. Toma şi-a apropiat-o, îi semăna şi fizic, şi la fire, iar în ’89 fata, care locuia la bunici, s-a mutat cu el, în Arad.

În aceeaşi perioadă, Toma a cunoscut-o şi pe Bonţoiu Liliana, cea care avea să-i devină concubină. Relaţia lor a fost cu năbădăi şi cu pauze dese: perioadele în care Toma intra în puşcărie pentru a-şi executa pedepsele. În ’95 a furat un televizor din curtea unuia şi a primit 3 ani, din care a făcut 2. S-a eliberat în martie 1997. Doi ani mai târziu a fost arestat şi condamnat pentru proxenetism la 3 ani de închisoare. S-a eliberat condiţionat în iunie 2002, iar în august 2003 a plecat în Franţa. De acolo, supărat pe procurorii care au instrumentat dosarul, le trimitea acestora vederi. „De la Paris. Le-am scris pe vederi două lucruri: că sunt bulangii şi homosexuali”, povesteşte Toma. La Parchet au ajuns şi alte mesaje expediate de el: „Sincere condoleanţe!” sau „Adio, Gringo”. A fost acuzat de ultraj şi condamnat, în lipsă, la 7 ani de închisoare. În septembrie 2005 e arestat în Franţa şi apoi adus în România.

Se spune că în viaţa fiecărui om există câte un şifonier plin cu schelete. Secrete terifiante şi bine ascunse. Lui Toma Gheorghe i-au fost descoprite încă trei: unul lăsat la vedere, un italian pe care în iulie 2003 l-a înjunghiat mortal, şi două, imposibil de găsit – fiica şi concubina omorâte de el. Pentru uciderea italianului, Toma a fost condamnat la 25 de ani de închisoare. Dosarul celorlalte două crime era o misiune aproape imposibilă: faptele se petrecuseră în urmă cu 15 şi, respectiv, 14 ani. Nu exista cadavru, nici martori sau arma crimei. Doar recunoaşterea faptei, care a fost susţinută de probele pe care anchetatorii au reuşit să le găsească.

Covorul fermecat

În mai 1995, Toma era la puşcărie, pentru furtul televizorului. Fiica lui cea mică, Tenzi (foto), l-a convins să treacă apartamentul pe numele ei şi a adus un notar, care a făcut actele. Un contract fictiv de vânzare-cumpărare, tatăl neprimind niciun ban pe casă. În martie 1997, el se eliberează şi vine să locuiască împreună cu fiica lui, conform înţelegerii pe care o avuseseră. Numai că ea, la scurt timp, îi cere să se mute. Ba, mai mult, face o cerere de ordonanţă preşedinţială prin care solicită evacuarea lui.

În amiaza zilei de 10 iulie 1997, înainte de primul termen pentru evacuare, tatăl o trezeşte pe fiica ce dormea pe canapeaua din sufragerie, însă ea refuză să mai discute cu el. Enervat, Toma o loveşte de două ori cu pumnul în faţă, iar ea cade pe canapea. Apoi, el ia din bucătărie un ciocan de şniţele cu care o loveşte de mai multe ori în zona capului. Cu ultimele puteri, fata îl roagă să înceteze şi să cheme Salvarea. Toma se opreşte şi merge la baie, să-i aducă un lighean de apă. Era convins că fata oricum va muri în curând, din cauza hemoragiei. Când se întoarce de la baie, o găseşte pe Tenzi pe balcon, în cercând să sară. O trânteşte jos şi se aşează cu toată greutatea pe pieptul ei, până când aceasta moare. Pe urmă, târăşte cadavrul pe o folie de plastic până-n baie, unde-l dezbracă şi-l pune în cada plină cu apă. Şterge urmele de sânge cu o cârpă, iar rosturile de la gresia din balcon, care erau negre, le curăţă cu şmilgherul. Apoi, pleacă în oraş. Pe drum, aruncă la o ghenă de gunoi hainele victimei, cârpele şi folia de plastic.

Seara, se întoarce acasă, mănâncă şi-apoi merge să depeseze cadavrul, folosind un cuţit cu rama zimţată. A lăsat resturile să se scurgă de sânge, „erau albe, ca coala de hârtie”, spune el, apoi le-a pus în trei sacoşe mari de rafie şi, cu o bicicletă, le-a cărat până la canalul Mureşel, aflat la circa 1,5 km de blocul lui. A aruncat de pe pod în apă segmentele de cadavru şi, după ce a văzut că nu ies la suprafaţă, a plecat acasă.

Plapuma care era pe canapea a dus-o la tomberon şi a ars-o pentru că, spune el, „ce arde, nu putrezeşte”. Covorul mare, din sufragerie, de pe care a şters cât a putut petele de sânge, nu s-a îndurat să-l arunce. Era fain, galben-pal. La dăruit unei prietene, prostituată. Aşa au dat de el anchetatorii, la 15 ani de la crimă. Criminaliştii au găsit pe toată suprafaţa covorului pete mari, vizibile macroscopic. Sânge ce are, conform raportului de expertiză al INML, profilul genetic al dispărutei Toma Hortenzia.

Răzbunarea

Despre Tenzi, Toma spune şi azi că „dacă ar învia, eu iar aş omorî-o. Dar pe Lili, dacă aş putea, aş învia-o. Cu toate că am făcut-o…”
Bonţoiu Liliana (foto) era cu 26 de ani mai tânără decât el. „Îmi plăcea de ea”, recunoaşte Toma. „Da’ orice se plăteşte. Şi libertatea! Dacă te bagă cineva în puşcărie, eu ies afară şi zic «Ciao!». N-am avut ce să-i fac, că aşa e omu’. Dacă eşti beat, vorbeşti. Şi i-am povestit la nebună. Şi bine am făcut, că eu sunt aici, şi ea se odihneşte!”. Toma e ferm convins că Lili e cea care în ’95 l-a turnat la poliţie cu furtul televizorului, femeia urmărind astfel să se răzbune pe el pentru bătăile pe care le primise. Lili ştia sau doar bănuia şi ce se întâmplase cu Tenzi, pentru că, declară martorii, într-o ceartă i-ar fi strigat lui Toma: „să nu mă mai cauţi, că am să spun la toată lumea că tu ai omorât-o pe fiică’ta”. Şi, deşi se temea de el, Liliana continua să se vadă cu el, rămânând peste noapte la el.

La ultima ei vizită, în noaptea de 13/14 februarie 1998, în timp ce ea dormea, Toma a luat decizia s-o omoare şi-a strâns-o de gât cu ambele mâini, până ce „i-a luat aburul”, cum spune el. Apoi, a adus ciocanul de şniţele şi a lovit-o în cap, de mai multe ori, să fie sigur că o omoară de tot. Cadavrul a avut aceeaşi soartă cu cel al lui Tenzi, a fost segmentat în cadă, încărcat în patru sacoşe de rafie şi apoi aruncat la canal. „La 50 de metri de fiică’mea”, aproximează Toma. Apoi, el s-a întors acasă, a adunat hainele victimei şi lenjeria de pe pat, care era plină de sânge, şi le-a dus la o ghenă de gunoi, unde le-a dat foc.

La 27 martie 2012, prin rechizitoriul întocmit de procurorii Romulus Varga şi Marius Foitoş de la Parchetul General, Toma Gheorghe a fost trimis în judecată pentru săvârşirea a două infracţiuni de omor deosebit de grav. La 14 iunie a.c., Tribunalul Arad l-a condamnat la 25 de ani de închisoare. Decizia nu este definitivă.

(N.a. – În noiembrie 2007, în sistemul de canalizare al municipiului Arad, în zona în care a locuit Toma Gheorghe au fost descvoperite porţiuni dintr-un schelet uman. Legiştii spun că victima e un bărbat, iar cadavrul lui a fost depesat. Toma spune că n-ar avea nicio legătură cu această faptă…)

Declararea judecătorească a morţii

În vederea găsirii cadavrelor, au fost efectuate căutări în canalul din Arad, în zona în care Toma susţine că ar fi aruncat segmentele umane. Căutările n-au avut însă niciun rezultat. „Imposibilitatea găsirii, în intervalul scurs de la data comiterii omorurilor, a unor segmente de la cadavrele celor două victime se datorează unui concurs de factori obiectivi, generaţi de dinamica fluxului hidrologic al canalului Mureşel, în care au fost aruncate cadavrele depesate, precum şi de operaţiunile de curăţare derulate în zonă”, se precizează în rechizitoriu.

Canalul este folosit pentru colectarea apelor pluviale, dar şi pentru irigaţii, debitul lui fiind fluctuant. În periodele cu precipitaţii mari, apa poate avea caracteristicile unei viituri. Fundul canalului fiind acoperit cu un strat gros de mâl ce poate atinge şi 0,7 m grosime, este periodic decolmatat.

În lipsa cadavrului, în 2007 Toma Hortenzia a fost declarată dispărută de Judecătoria Arad, iar în iunie 2009 s-a pronunţat declararea judecătorească a morţii acesteia. În cazul lui Bonţoiu Liliana, moartea prezumată a fost declarată în mai 2009.
_______________________________
 „Prima dată, dacă-mi zice cineva ceva, mă uit la el, sau la ea, nu reacţionez, nu zic nimic. Stau aşa…, da’ încep să mă încălzesc. Şi, de-aicea-n sus, ard, omule! Ard şi transpir. Şi, dacă mai zici ceva, nici n-ai timp să mă observi. Nu crezi? No, pe cuvânt de onoare!”

Rechizitoriul Parchetului General

Decizie Curtea de Apel Timisoara (definitiva)

Adriana Oprea-Popescu („Jurnalul Naţional”, 5 septembrie 2012)

23 de ani de închisoare pentru părinţii care şi-au ucis fetiţa

Au ţinut cadavrul în casă cinci zile, apoi l-au acoperit cu slănină de porc şi l-au ars. Crima a fost descoperită după un an şi jumătate

Nicio urmă de sânge. Niciun martor care să fi văzut crima. Nicio dovadă, în afară de recunoaşterea faptei, la un an şi jumătate după comiterea ei. Probatoriul conţine un proces verbal de cercetare la faţa locului, câteva planşe cu fotografii din casă, acte medico-legale ce atestă că victima era sănătoasă, declaraţii de martori, declaraţii de inculpat, un DVD pe care sunt înregistrate declaraţiile celor doi inculpaţi şi operaţiunile de scotocire, cazierul judiciar şi prezentarea materialului de urmărire penală. Nouă din zece procurori ar ţine şi acum dosarul în sertar. Nu s-ar risca să-l trimită în instanţă. Iar doi criminali ar fi în continuare în libertate, bucurându-se de viaţă. Procurorul Cristea Moise, de la Parchetul de pe lângă Tribunalul Harghita, a avut însă determinarea şi curajul de a-i pune sub acuzare. Pentru că nicio crimă n-ar trebui să rămână nepedepsită!

Viaţa din canton

Tunde-Maria avea 19 ani. La 15, când a rămas însărcinată cu fetiţa, a renunţat la şcoală. Cea mică purta în certificatul de naştere numele tatălui: Biro Timea-Maria, însă Tunde avea să se despartă de el. Trăia cu fetiţa în casa părinţilor ei, din Sărmaş (judeţul Harghita). Prin 2005 l-a cunoscut pe Bocskai Zsolt, care era din acelaşi sat. El avea 28 ani, terminase 11 clase şi se angajase ca revizor CFR. Părinţii lui n-au fost de acord cu relaţia lor, însă Tunde a rămas gravidă şi în iulie 2006 a adus pe lume al doilea copil, un băieţel. În septembrie 2006, Tunde şi Zsolt se căsătoresc şi se mută cu copiii în cantonul CFR din Topliţa, unde trăiesc izolaţi. Foarte rar le calcă pragul prietenii sau rudele.

Timea era adesea bătută de tatăl ei vitreg, supărat că ea asculta mai mult de mama ei decât de el. Vecinii o vedeau adesea pe fetiţă plină de vânătăi însă, atunci când întrebau ce-a păţit, părinţii spuneau că a căzut şi s-a lovit. În procesul la care cei doi au fost aduşi în boxa arestaţilor cu cătuşe la mâini, Szolt a susţinut că el avea grijă de Timea şi că doar rar „o mai lovea la fund, atunci când comportarea acesteia impunea”. Şi el, şi Tunde au declarat că fetiţa „suferea de o boală care-i provoca crize, în timpul cărora cădea, dar îşi revenea rapid după ce o spălau pe faţă şi-i dădeau să bea apă”. Numai că, în evidenţele medicului de familie, cea mică nu figura ca având vreo boală, ultima oară ea fiind consultată în aprilie 2004, probabil atunci când i s-a făcut vaccinul de la 1 an. Szolt a mai declarat instanţei şi că Tunde avea o atitudine nepăsătoare faţă de fetiţă, pe care o bătea şi ea, deopotrivă.

Îngropată în lenjerie  

În seara zilei de 16 decembrie 2006, Tunde, Szolt şi cei doi copii erau acasă. Timea a făcut o boroboaţă, iar bărbatul a certat-o. Speriată, fetiţa a început să plângă. Mama ei, care se uita la televizor, nu s-a obosit s-o liniştească. Înfuriat, Szolt s-a repezit la copilă şi i-a dat două palme în cap. Timea s-a dezechilibrat şi a căzut cu faţa în jos, pe linoleum. Când au ridicat-o, fetiţa era inconştientă, avea buza umflată şi-i curgea sânge din gură. Au stropit-o cu apă, şi apoi, deşi ea se simţea în continuare rău, au pus-o pe pat, să doarmă. Când programul de la televizor s-a terminat, mama a venit şi s-a aşezat pe pat, lângă copil. Dimineaţa, când s-au trezit, cei doi au constatat că fetiţa e moartă. Zsolt a luat-o pe braţe şi a dus-o în cealaltă cameră, pe nişte haine, iar mama a îngropat-o, punând peste ea lenjerie. Pentru ca niciun curios care ar fi trecut pe acolo să nu poată vedea ce-i înăuntru, Szolt a acoperit geamul camerei cu o pătură. Cinci zile a stat fetiţa moartă în această încăpere. Cinci zile în care cei doi părinţi criminali s-au sfătuit, căutând metode infailibile pentru a scăpat de cadavru. Mai întâi, au vrut să îngroape fetiţa sub podeaua camerei. Apoi, s-au gândit să facă groapa într-un loc izolat, dar le-a fost teamă să nu-i vadă careva. Apoi, săpatul presupune un efort fizic. Aşa că, de comun acord, s-au decis să ardă fetiţa şi apoi să-i arunce resturile…

Ca pe un vreasc

Era postul Crăciunului. În seara zilei de 21 decembrie 2006, Szolt a mers peste drum de canton, la sediul echipei de muncitori CFR, şi a făcut focul în soba metalică. La miezul nopţii, el şi Tunde au cărat acolo cadavrul, care era băgat într-un sac, şi l-au îndesat în sobă. Cum nu încăpea înăuntru, criminalul a luat trupul fetiţei şi l-a fracturat de la mijloc. Soţia lui stătea de pază. Când flăcările au cuprins cadavrul, Tunde a pus pe deasupra lui bucăţi de slănină, ca să înteţească focul. Au vegheat acea sobă, cu rândul, toată noaptea. Apoi au mers să se culce. A doua zi, spre seară, s-au întors şi au încărcat resturile şi cenuşa din sobă într-un sac, pe care l-au golit într-un decantor din apropierea cantonului.

Un an şi jumătate, fapta lor a rămas nedescoperită. Celor care întrebau de fetiţă, Szolt şi soţia lui le spuneau că e ba la o creşă, ba la nişte prieteni sau la părinţii ei. Vecinii au observat că cei doi se izolaseră şi mai tare, iar el începuse să bea.

Pe 23 mai 2008, Bocskai M., mama lui Szolt, vine la canton, în vizită, însoţită de sora lui Szolt şi de prietenul acesteia. Tinerii veniseră din Ungaria, unde lucrau, cu cadouri pentru cei doi nepoţei. Szolt nu era acasă. Bunica vitregă întreabă de Timea, iar nora îi spune că e la creşă. Era seara târziu, unde la creşă? Cei trei bănuie că Szolt şi nevasta lui, având o situaţie materială precară, au vândut fetiţa pentru a face rost de bani. Se oferă să meargă să o răscumpere, numai să spună Tunde cui i-au dat-o! Rudele insistă, iar femeia cedează. Începe să plângă, spune că are „sufletul negru” şi mărturiseşte oribila crimă. Îngroziţi, cei trei musafiri pleacă să-l caute pe Szolt însă, nereuşind să dea de el, se opresc direct la postul de poliţie din Topliţa, unde povestesc tot ce aflaseră de la Tunde.

Prinderea fugarilor  

Poliţiştii găsesc uşa închisă cu lacăt şi cantonul gol. Imediat după plecarea soacrei, Tunde a alergat într-un suflet la soţul ei, pentru a-l preveni că mărturisise fapta. Cei doi criminali au fugit, împreună cu băieţelul de 2 ani. S-a dispus imediat darea în consemn la frontieră, la poliţia Transporturi Feroviare şi în urmărire la nivel naţional. La 27 mai, spre miezul nopţii, cei doi au fost localizaţi şi prinşi la graniţa dintre comunele Remetea şi Subcetate, în zona dealului Chicibic, într-o stână părăsită. În momentul prinderii, Szolt a încercat să opună rezistenţă, fiind necesară intervenţia în forţă pentru a-l încătuşa.

La CFL-ul efectuat pe 24 mai 2008 în canton nu sunt găsite urme de sânge. Pe 28 mai 2008, când cei doi povestesc ce au făcut cu cadavrul, e verificat şi decantorul din care sunt ridicate 118 fragmente osoase de diferite forme şi mărimi. INML a stabilit că toate sunt de natură animală, printre ele nefiind identificate fragmente osoase se origină umană arse. Nici în soba metalică nu a mai putut fi găsită vreo urmă rămasă de la arderea cadavrului. Conform INML, „dacă procesul arderii nu a fost împiedicat şi dacă au fost utilizate substanţe inflamabile, este posibil ca arderea completă a cadavrului unui copil de 3 ani să aibă loc în 5 ore”. Conform declaraţiile inculpaţilor, „cadavrul fetiţei a fost introdus în soba cu focul aprins dinainte în jurul orelor 24:00 şi peste cadavru inculpata a pus bucăţi de slănină, iar focul a ars toată noaptea. Aceste împrejurări explică lipsa rămăşiţelor din cadavru”, apreciază instanţa judecătorească. Pe de altă parte, e posibil ca cei doi criminali să nu fi dovedit sinceritate absolută în declaraţiile lor: puteau arunca resturile în decantorul verificat de poliţişti, dar şi în râul Mureş, aflat la o distanţă de circa 200 de metri de canton.

Chiar şi fără vreun fir de păr de-al victimei sau vreo picătură de sânge care să probeze agresiunea, procurorul a trimis dosarul în instanţă, acuzându-l pe Szolt de omor calificat, iar pe Tunde de complicitate la omor calificat. Tribunalul Harghita a considerat însă că mama este la fel de vinovată ca şi tatăl vitreg şi, în 26 ianuarie 2009, i-a condamnat pe amândoi la 23 de ani de închisoare. La 22 mai 2009, prin sentinţa Curţii de Apel Târgu Mureş, decizia a rămas definitivă. (Fiul celor doi a rămas în grija bunicii paterne.)

 Tunde face cereri de întrerupere a pedepsei

„Referitor la inculpata Bocskai Tunde Maria, mama victimei, instanţa apreciază că fapta acesteia întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de omor calificat în forma prevăzută de art.174 alin.1, art.175 alin.1 lit c şi d C. penal. Latura obiectivă a infracţiunii de omor se poate realiza şi prin inacţiune, când autorul omite să îndeplinească un act la care era obligat, provocând moartea victimei. În speţă, inculpata, deşi a observat că fetiţa nu se simte bine după loviturile aplicate de inculpat, a culcat-o, fără să solicite ajutor medical, acceptând prin această inacţiune moartea acesteia”, se precizează în sentinţa dată de Tribunalul Harghita.

Deţinută în prezent în Penitenciarul Gherla, Tunde nu e de acord cu abordarea instanţei. De fapt, nu e de acord să se stea în închisoare. În iunie 2010 a făcut o cerere de revizuire la Judecătoria Gheorghieni, cerere care i-a fost respinsă, ca inadmisibilă. În aprilie 2011 a depus o alta, la Tribunalul Harghita, însă şi-a retras-o, cinci luni mai târziu.

În anul în care au fost condamnaţi, şi Szolt, şi Tunde au introdus divorţul, însă acţiunea le-a fost respinsă, pe rând, cererile lor fiind netimbrate. Un an mai târziu, Tunde se judeca, pentru recunoaşterea paternităţii, cu doi bărbaţi (alţii decât Szolt). Cei doi erau deţinuţi, unul în Penitenciarul Mărgineni, celălalt în Penitenciarul Miercurea Ciuc.

Până acum, femeia a făcut trei cereri de întrerupere a executării pedepsei; ultima, în luna martie a acestui an. Toate i-au fost respinse.

sentinta Tribunalul Harghita

Adriana Oprea-Popescu („Jurnalul Naţional”, 4 septembrie 2012)

L-a ucis pentru 500 de dolari

După ce a secţionat cadavrul, a dus resturile pe câmp şi le-a ars până ce din victimă n-a mai rămas decât cenuşa, pe care a aruncat-o în râu

Cornel Picu avea 45 de ani şi-şi făcea veacul în zona „Complex” din Cugir. Schimba valută pe stradă şi dădea bani cu camătă. Un cămătar sentimental, care avea grijă de mama lui, paralizată la pat de şapte ani. O îngrijea, o hrănea, o schimba, trecea pe-acasă, s-o vadă, şi de mai multe ori pe zi. Pe 9 iulie 2001, pe Picu l-a înghiţit pământul. A dispărut, pur şi simplu, şi câteva zile toţi prietenii lui s-au întrebat pe unde ar putea fi. Şi-au amintit că-n acea zi de luni, dimineaţa, Picu s-a întâlnit cu un băiat care lucrase ca poştaş. Urma să-i împrumute acestuia nişte bani. După trei zile în care Picu n-a mai dat nici un semn de viaţă, sora lui a mers şi a reclamat dispariţia la Poliţie. Au început imediat verificările.

Cum a murit cămătarul

Cine era bărbatul cu care se întâlnise Picu în acea dimineaţă? Romeo Nicolae Chelaru avea 28 de ani, era căsătorit şi avea un copil. Lucrase opt ani ca poştaş, până la 1 decembrie 2000, când, ca urmare a unor grave şi repetate nereguli sesizate Oficiului Poştal Cugir, i-a fost desfăcut contractul de muncă. În ultimul an, Chelaru ciupea din pensiile pe care trebuia să le ducă, falsificând cupoanele, iar în octombrie-noiembrie 2000 încasase abonamentele pentru TV de la 111 persoane din Cugir, adică circa 14 milioane de lei vechi, sumă pe care n-a mai depus-o la Oficiul Poştal.

Ştia să trăiască din înşelătorii, aşa că se înfuria atunci când alţii, la rându-le, încercau să-l tragă pe sfoară. De la Picu a vrut să împrumute 500 de dolari. S-au întâlnit în oraş pe 9 iulie, la 9:00 dimineaţa, iar cămătarul i-a spus că ar trebui să gireze împrumutul cu ceva. Un obiect de valoare. Cei doi au mers acasă la Chelaru, pentru a conveni asupra bunului pe care urma să-l primească Picu. Au rămas să discute în holul casei, iar cămătarul a venit cu o propunere surprinzătoare: ce-ar fi să gireze cu apartamentul? Auzind asta, Chelaru l-a refuzat, indignat. Picu s-a ridicat din fotoliul în care stătea şi a dat să plece. Din punctul lui de vedere, afacerea picase. Chelaru l-a prins, pe la spate, de borsetă, iar cămătarul l-a împins. Înfuriat, tânărul a luat o sticlă de 0,75 ml goală, care era pe hol, şi l-a lovit pe Picu în cap. Acesta a căzut fulgerat. Agresorul i-a verificat pulsul şi a constatat că e mort. Apoi i-a verificat borseta şi a găsit înăuntru 700 de dolari şi 3000 de mărci germane, bani pe care i-a luat.

Tâlhărirea segmentelor umane

Era ora 11:30. După ce a cărat cadavrul victimei până în cada din baia apartamentului, Chelaru a pleacat înspre Alba Iulia, de unde şi-a ridicat permisul de conducere. În jurul orelor 15:00, s-a reîntoars în Cugir şi s-a apucat să tranşeze cadavrul din cadă. Cu un topor şi un cuţit, a desprins de bust capul, membrele superioare şi inferioare. A învelit bucăţile în mai multe haine din fâş şi le-a pus în sacoşe de rafie, pe care le-a dus în portbagajul maşinii sale. Apoi, s-a urcat la volan şi a mers până în apropierea localităţii Vinerea, pe malul râului Cugir. Acolo, a descărcat portbagajul, a acoperit resturile umane cu lemne pe care le-a stropit cu benzină. Şi, chiar înainte a da foc, Chelaru şi-a dat seama că a uitat ceva: de pe braţele victimei a luat o brăţară şi-un inel din aur. A aruncat printre lemne celularul mortului, dar şi cuţitul şi toporul cu care tăiase cadavrul, şi abia apoi a aprins bricheta. Era în jur de ora 18:00. A doua zi, pe lumină, Chelaru s-a întors în locul unde arsese cadavrul, a adunat cenuşa şi resturile rămase şi le-a aruncat, împreună cu partea metalică a cuţitului şi toporului, în râul din apropiere. Apoi s-a dus acasă şi a ascuns bijuteriile din aur şi cei 700 de dolari în casa bunicilor soţiei. Cele 3000 de mărci le-a schimbat în lei, iar fişicul de bacnote l-a dosit într-un tablou de siguranţe de pe scara blocului unde locuia.

Sângele din portbagaj

Poliţiştii au ajuns la el chiar în ziua în care a fost reclamată dispariţia, pe 12 iulie, însă fostul poştaş a negat că ar avea vreo vină. Îl contraziceau însă declaraţiile vecinilor. Unul dintre ei îl văzuse pe Picu cum a intrat în apartamentul lui Chelaru, apoi auzise o bubuitură şi un vaiet. Cu o altă vecină criminalul se întâlnise pe scară, în timp ce căra spre portbagajul maşinii plasele grele de rafie, pe care le urcase pe umeri. El i-a cerut o sticlă de plastic cu apă, iar femeia i-a dat şi-a ţinut minte.

Poliţiştilor, Chelaru le-a spus că avea în sacoşele de rafie pet-uri goale, însă legiştii au găsit pe umerii lui vânătăi care „s-au putut produce prin transportarea pe umeri a unor genţi în care se aflau corpuri dure cu masă mare”. Chelaru a susţinut că vânătăile sunt de la o căzătură mai veche. Pe 13 iulie, supus la testul poligraf, a dovedit comportament simulat.

La cercetarea la faţa locului efectuată în apartamentul lui Chelaru poliţiştii descoperă, în hol, câteva cioburi de sticlă. Pe pereţii din hol şi pe tocul unei uşi de la dormitor sunt găsite urme de sânge. Ulterior se stabileşte că au grupa AII, ca şi a victimei. Chelaru şi soţia lui aveau grupa sanguină BIII. În baie, după chiuvetă, criminaliştii găsesc o bucată de ţesut. „Ţesut uman format din muşchi striar de profunzime”, se stabileşte la expertiză. Alte urme de sânge cu grupa AII sunt găsite în portbagajul maşinii.
În ciuda acestor probe evidente, Chelaru continuă să nege fapta. Poliţiştii îi cercetează trecutul şi descoperă imediat neregulile pe care le făcuse ca poştaş. La 29 octombrie 2001, el e reţinut şi apoi arestat preventiv pentru delapidare, fals în înscrisuri şi uz de fals. La 10 noiembrie, Chelaru, cel despre care vecinii povesteau că mergea aproape în fiecare duminică la biserica din zonă, se spovedeşte organelor de anchetă. O face în prezenţa „unor martori asistenţi cărora inculpatul le-a făcut cunoscut că recunoaşterea a fost făcută din proprie iniţiativă şi nu ca urmare a constrângerii”, se precizează în rechizitoriu.

După ce Chelaru mărturiseşte fapta, e cercetată zona în care el a indicat că a ars cadavrul, pentru descoperirea unor noi probe. Anchetatorii nu mai găsesc nimic. „În lunile septembrie – decembrie 2001, în zona unde s-a dat foc cadavrului au avut loc operaţiuni de îndiguire a râului Cugir, ocazie cu care a fost schimbat cursul râului iar din malul râului şi din perimetrul din râu s-a ridicat, la o distanţă de 5 metri de râu, un dig înalt de 4 metri”, menţionează procurorii în actul de inculpare.
În februarie 2002, Chelaru Nicolae Romeo este trimis în judecată sub acuzaţiile de omor calificat, tâlhărie, profanare de cadavre, fals în înscrisuri oficiale, uz de fals şi înşelăciune. În iunie 2002 Tribunalul Alba îl condamnă la 19 ani de închisoare. Sentinţa rămâne definitivă prin Încheierea 513 din 4 februarie 2003 a Curţii Supreme de Justiţie. În 2007, Chelaru a depus o cerere de revizuire, însă Tribunalul Alba i-a respins-o ca inadmisibilă.

Daune morale pentru rudele victimei

Mama victimei, Picu M., s-a constituit parte civilă în proces cu suma de 12.000 de mărci, 5.000 de dolari şi 70 de milioane de lei vechi, reprezentând daune materiale. Banii pe care, spunea ea, fiul ei îi avea asupra lui în momentul dispariţiei. Picu M. solicita şi 1.500.000 lei despăgubiri civile eşalonate – întrucât se afla în întreţinerea fiului său şi 100 de milioane de lei vechi – daune morale. Tot cu 100 de milioane daune morale s-a constituit parte civilă în proces şi sora lui Picu, R. Valeria.
Tribunalul Alba, care instituise sechestru asigurator încă din data de 11.03.2002 asupra proprietăţilor inculpatului, a stabilit că acesta trebuie să-i plătească mamei victimei suma de 5000 de dolari, sau echivalentul în lei la data executării sentinţei, 5000 de mărci germane, respectiv echivalentul acestei sume la data comiterii infracţiunii, şi 70.000.000 de lei – daune materiale.

„Întrucât partea civilă Picu M., mama victimei, locuia şi se gospodărea cu victima, datorită stării precare a sănătăţii sale, instanţa apreciază că în speţă se impune şi acordarea despăgubirilor civile eşalonate în cuantum de 1.500.000 de lei (lunar), începând cu data de 24.06.2001 şi până la încetarea stării de nevoie”, se precizează în sentinţa Tribunalului Alba. „De asemenea, de necontestat este că inculpatul, prin fapta sa, a produs părţii civile Picu M. (mama victimei) un prejudiciu moral, dedus din suferinţa pricinuită prin pierderea unei persoane apropiate, pentru care se prezumă, potrivit legilor fireşti, că avea o deosebită afecţiune (acesta fiind şi întreţinătorul material al mamei sale şi un real sprijin moral al acesteia). Pentru acest prejudiciu cauzat prin fapta sa, instanţa îl va obliga pe inculpat (…) la plata sumei de 75.000.000 lei cu titlu daune morale”.
Chelaru a mai fost obligat, de asemenea, să-i plăteacă 40.000.000 de lei daune morale şi surorii victimei.

Sentinta Tribunalului Alba

Adriana Oprea-Popescu („Jurnalul Naţional”, 2 septembrie 2012)

Moartea unei fetiţe care căuta să împrumute puţin zahăr

„Armăsaru” a abuzat şi ucis un copil, apoi i-a profanat cadavrul. N-a mai apucat să-şi ispăşească pedeapsa de 18 ani de închisoare

Era luni, 3 octombrie 1994, pe la prânz. O fetiţă de 9 ani se juca pe lângă gunoaiele din capul străzii. Era îmbrăcată într-o rochiţă albă cu buline roşii. Printre resturi, găseşte o cutie de cacao. O cercetează atent şi se bucură când găseşte, pe fundul ei, un rest de praf cafeniu. Pleacă înspre casă, grăbită să-şi facă, cu apă, o băutură dulce. Bucuria ei e însă de scurtă durată: constată că în toata casa nu există pic de zahăr, aşa că ia din bucătărie o ceaşcă de porţelan alb şi merge prin vecini, să împrumute. Strigă întâi în poarta unei femei, însă aceasta îi spune că n-are. Intră apoi în barul de alături, însă nu găseşte zahăr nici aici. Fetiţa nu se descurajează, merge mai departe şi intră în curtea lui Iosif Cimpoieriu. Era trecut de ora 13:00. Sora lui Cimpoieriu, vecină cu el, o vede intrând în casa acestuia. Apoi, fetiţă dispare. Au trecut 18 ani de atunci şi cadavrul ei n-a mai fost găsit niciodată.

Strangulată cu un şnur

Iosif Cimpoieriu avea 37 de ani şi lucra, ca muncitor necalificat, la Întreprinderea de Gospodărie Orăşenească, serviciul de salubritate Făgăraş. „Fiind un bărbat puternic, dur şi foarte afemeiat, este poreclit «Armăsar»”, se precizează în rechizitoriu, la profilul socio-moral al inculpatului. „El căuta să aibă relaţii sexuale şi cu colegele de serviciu şi, în general, se purta violent nu numai cu copiii şi cu concubina sa, pe care îi alunga de acasă, ci şi cu alţi cetăţeni”. În 1994, Cimpoieriu fusese condamnat la un an de închisoare pentru furt calificat.

În ziua în care Veronica Maria Florea (foto) a intrat în casa lui pentru a-i cere puţin zahăr, el plecase de la locul de muncă şi, împreună cu un prieten, Ioan Năftăilă, zis şi „Buş”, făcuse turul barurilor din zonă. După ce s-au îmbătat, cei doi au hotârat să meargă acasă la Cimpoieriu, care avea o juma de litru de rachiu ce trebuia dovedită. Numai că Năftăilă era cu căruţa şi treabuia să treacă mai întâi pe el, să deshame caii. Cimpoieriu a mers acasă singur. Era cu chef, aşteptându-l pe „Buş”, când i-a trecut pragul fetiţa de 9 ani. Nici nu l-a interesat ce vrea. A trântit-o pe canapea şi a violat-o. Ca vecinii să nu-i audă ţipetele şi plânsul, i-a astupat gura cu o pernă. Aşa l-a găsit Năftăilă când a ajuns la el. Mărinimos, Cimpoieriu şi-a invitat prietenul să abuzeze sexual fetiţa şi, deşi iniţial a fost de acord, „Buş” spune, conform declaraţiilor date apoi organelor de anchetă, că a renunţat atunci când a văzut copila plânsă, cu rochiţa ruptă şi plină de sânge.

Apoi, cum victima nu-i mai folosea la nimic, Cimpoieriu a fost de părere că ea ar trebui ucisă. I-a spus lui Năftăilă că, dacă n-o omoară, ea va povesti ce s-a întâmplat, iar ei vor înfunda puşcăria. După ce a meditat puţin asupra modului în care urma s-o facă, „Armăsaru” a mers în bucătărie, a luat din vitrina bufetului un şnur de glugă, apoi a strâns-o pe fetiţă de gât, până când aceasta a decedat.

Următorul pas era să scape de cadavru. A adus apoi un sac de naylon şi, cerându-i lui Năftăilă să-l ţină, a băgat în el cadavrul fetiţei. Sacul s-a rupt, aşa că a mai adus unul, din rafie, în care a băgat sacul cu trupul victimei, dar şi cearceaful ce fusese canapea şi care era plin de sânge. A legat sacul la gură şi l-a ascuns sub pat. Apoi, treaba fiind făcută, cei doi prietene au plecat într-un bar, unde s-au cinstit până spre miezul nopţii. La plecarea din local, Cimpoieriu i-a propus lui Năftăilă să-l ajute să arunce sacul, însă acesta, conform declaraţiilor date anchetatorilor, l-a refuzat, fiindu-i frică de consecinţe, şi s-a dus direct acasă.

Rămas pe cont propriu, „Armăsaru” a mers la el, a luat sacul în spate şi l-a dus peste câmp, la râul Olt, aflat la circa 300 de metri de casa lui, unde l-a aruncat în apă. A doua zi, întâlnindu-se la serviciu, Năftăilă l-a întrebat ce a făcut cu cadavrul. Cimpoieru nu i-a dat detalii, l-a ameninţat doar că-l omoară dacă povesteşte cuiva ce s-a întâmplat.

Crima imperfectă

Părinţii Veronicăi au anunţat la Poliţie dispariţia ei abia pe 26 octombrie. Pe vremea aceea, oamenii nu ştiau că e de datoria poliţiştilor să cerceteze astfel de cazuri. Aşa că familia Florea a făcut investigaţii pe cont propriu şi a ajuns la concluzia că vinovat de dispariţia fetiţei ar fi un tânăr corturar pe care-l văzuseră trecând de mai multe ori prin cartier în acea perioadă. L-au reclamat la Poliţie, însă, în urma verificărilor efectuate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Făgăraş, s-a stabilit că respectivul n-are nicio legătură cu fapta.

Timpul trecea şi adevărul părea îngropat pentru totdeauna. Cum tot oraşul aflase de dispariţia misterioasă a fetiţei de 9 ani, într-o zi sora lui Cimpoieriu şi-a făcut curaj şi l-a întrebat pe acesta dacă el i-a făcut ceva copilei. Doar o văzuse, chiar în acea zi, intrând în casa lui. Cimpoieriu a negat şi şi-a ameninţat sora că „o îngroapă sub doi metri în pământ pentru că vorbeşte prea mult”. Mai târziu, femeia declara anchetatorilor că „inculpatul este un om foarte brutal şi afemeiat, fiind capabil să săvârşească fapta ce i se impută”. Oribila crimă a ieşit la iveală abia în ianuarie 1997, când poliţiştii au aflat şi numele autorului. Iosif Cimpoieriu şi Ioan Năftăilă şi-au recunoscut faptele, iar primul a participat la reconstituire, conducând organele de poliţie până la locul unde a aruncat sacul cu cadavrul în râul Olt. La percheziţia efectuată în casa lui, e găsită canapeaua pe care fusese violată fetiţa, iar pe o bucată din pânza tapiseriei e identificată o urmă de sânge. Se stabileşte că e vorba de sânge uman, însă, dată fiind perioada mare de timp scursă de producerea faptei şi până la efectuarea percheziţiei, nu mai poate fi stabilită grupă sanguină. Ioan Cimpoieriu e acuzat de omor calificat şi de viol, iar Ioan Năftăilă-  de favorizarea infractorului. Probatoriul acuzării se sprijină doar pe declaraţiile martorilor şi pe recunoaşterea autorilor. Numai că, în ultimul moment, Cimpoieriu se răsuceşte 180 de grade în declaraţii.

Retragerea recunoaşterii

Criminalul îşi retractează declaraţia de recunoaştere, negând săvârşirea faptei şi declarând că a fost silit de organele de poliţie s-o recunoască. Numai că, se precizează în rechizitoriu, martorii care au asistat la reconstituire declară că „Cimpoieriu Iosif a parcurs traseul (de acasă şi până la locul unde a aruncat cadavrul în râul Olt), de bună voie şi liber, nefiind dirijat de organele judiciare”. Mai mult, aflat în arest preventiv, el apucase să le povestească celorlalţi deţinuţi din cameră, cu lux de amănunte, modul săvârşirii faptelor. Disperat că va fi condamnat la ani grei, Cimpoieriu uită însă toate aceste „amănunte” şi încearcă, în arestul poliţiei fiind, să-l convingă pe Năftăilă să revină la rându-i asupra declaraţiei. Îl ameninţă cu moartea, însă „Buş” rămâne consecvent pe parcursul urmăririi penale, inclusiv la confruntarea sa cu Cimpoieriu.

Cu o semi-recunoaştere a faptei, declaraţii de martori şi câteva urme de sânge despre care nu s-a putut stabili dacă e sau nu al victimei, Parchetul de pe lângă Tribunalul Braşov trimite dosarul în instanţă.

Prin Sentinţa Penală nr.88/30 aprilie 1998, Tribunalul Braşov l-a condamnat pe Iosif Cimpoieriu la 18 ani de închisoare. Ioan Năftăilă a primit 2 ani. Decizia instanţei a rămas definitivă.

Verdictul justiţiei divine

Condamnat de Tribunalul Braşov la 18 ani de închisoare, Cimpoieriu a făcut recurs, susţinând că este nevinovat şi solicitând achitarea sa. „Din analiza actelor şi lucrărilor de la dosar rezultă că starea de fapt a fost corect reţinută de prima instanţă, care pe baza probelor administrate în cauză, atât în faţa organelor de urmărire penală, cât şi în cursul cercetării judecătoreşti, a dat faptelor comise de inculpat încadrările juridice corespunzătoare”, se precizează în Decizia Penală nr. 178/24 noiembrie 1999 a Curţii de Apel Braşov. Cimpoieriu n-a mai apucat însă să citească această decizie. Închis în Penitenciarul  Codlea, la scurt timp după ce a făcut recurs s-a îmbolnăvit grav. A fost transportat la Penitenciarul Spital Jilava din Bucureşti, iar ulterior, din cauza agravării bolii de care suferea, s-a revocat măsura reţinerii şi a arestării preventive fiind pus în libertate. A mai apucat doar câteva zile…

Pe 28 august 1999, Iosif Cimpoieriu a decedat, ca urmare a unui accident vascular cerebral. În aceste condiţii, Curtea de Apel Braşov n-a mai putut dispune decât încetarea procesului penal.

Sentinta Tribunalului Brasov

Adriana Oprea-Popescu („Jurnalul Naţional”, 29 august 2012)

Cu piciorul pe gâtul victimei, şi-a pus fratele de 11 ani să numere până la 300

Din cadavru n-au mai rămas decât câteva pete mici de sânge. Criminalul a primit 20 de ani de închisoare

Au trecut mai bine de două decenii de atunci, pline cu alte zeci de cazuri de crime, însă procurorul Nicolae Păuna încă mai ţine minte acest dosar. L-a marcat cruzimea agresorului, dar şi faptul că un copil de 11 ani a fost, fără voia lui, martor la omor şi complice la ascunderea cadavrului. „Nu-i milă, ci crimă să ierţi un ucigaş”, susţine procurorul care s-a închis atunci în arhiva unei policlinici şi a luat la mână toate fişele, din ’90 şi până-n ’73, pentru a găsi grupa sanguină a victimei. Muncă de Sisif. A crezut orbeşte în adevăr şi în meseria de procuror criminalist, fără să-şi pună vreodată problema: „n-am cadavru, nu-l pot trimite în judecată pe criminal”. Două instanţe, Tribunalul Judeţean Neamţ şi apoi Curtea Supremă de Justiţie, i-au confirmat că a avut dreptate. Autorul crimei a fost condamnat la 20 de ani de închisoare. A fost eliberat condiţionatîn 2004. În faţa legii, el a plătit pentru fapta comisă, iar acesta este motivul pentru care îi vom proteja identitatea.

De la un aparat de radio

„La mijlocul lunii iunie 1991, la mai bine de 7 luni de la comitere, avea să fie descoperită într-o comună din judeţul Neamţ – Timişeşti, cu oameni de altfel liniştiţi, o faptă de omor comisă cu mult sânge rece de un fiu rătăcitor împotriva tatălui său.” Aşa îşi începea procurorul Păuna actul de inculpare.

N. Marin avea 27 de ani şi era al doilea din cei patru copii pe care Ciurcă Pavel îi avea cu concubina sa, N. Lionora. Marin locuia cu părinţii săi. Pe 27 noiembrie 1990, tânărul a mers la serviciu, la balastiera Timişeşti, apoi s-a întos acasă, ca de obicei, pe la orele 17:00. După ce a mâncat, şi-a ajutat tatăl la treburile din gospodărie. Nimic nu prevestea oribilul eveniment care avea să se întâmple. Au terminat treaba, iar tatăl şi-a invitat fiul şi nevasta să se cinstească, în bucătăria de vară, cu nişte ţuică de sfeclă, făcută de el în ziua aceea. Lionora a băut un pahar, apoi s-a dus să se culce. Tatăl şi fiul au terminat împreună un litru de tărie, după care Marin s-a retras într-o cameră a casei, luând cu el aparatul de radio din bucătărie, ca să mai asculte muzică. La scurt timp, avea să povestească el, Ciurcă Pavel a intrat peste el, în cameră, şi, fără nicio explicaţie, i-a luat aparatul de radio, cerându-i să se culce. Fiul s-a luat după el şi, prinzându-l pe drumul dintre casă şi bucătăria de vară, a încercat să-i smulgă radio-ul din mână. Tatăl l-a lovit cu aparatul, moment în care el a ripostat cu pumnii şi cu picioarele. Ciurcă Pavel a căzut secerat la pământ. Văzând că nu se mai poate ridica, Marin l-a luat pe sus şi l-a dus pe-un pat din casă. Ar fi vrut să mai dea, i-a mărturisit el apoi procurorului, dar văzând că nu mai are în cine, a izbit în mod repetat cu pumnii peste plita de la soba din cameră, „pentru a se descărca nervos”, aşa cum a motivat la anchetă. Speriat de ieşirile fiului, Ciucă Petre s-a ridicat cu greu de pe pat, a mers afară, a luat o bucată de teracotă de pe o bancă şi, întorcându-se în casă, l-a lovit pe fiul său, prin surpindere, în cap. Marin a turbat, şi-a trântit tatăl la podea, lovindu-l cu pumnii şi picioarele, şi n-a încetat până n-a văzut că el nu mai reacţionează. Când omul şi-a revenit, Marin i-a cerut să plece în bucătărie. Victima a ieşit pe uşă. Apoi, pe poarta curţii. Fiul, care-l urmărea cu privirea, a realizat că el se duce la postul de poliţie, să-l reclame. L-a prins din urmă pe stradă, l-a luat pe sus şi cu forţa l-a dus în bucătăria de vară, unde l-a pus pe pat.

Inspirat din reviste

Apoi, pentru că-i curgea sânge din cap, Marin l-a strigat pe fratele lui mai mic, C. Dănuţ (11 ani), să-i aducă un lighean cu apă. „Pe timpul cât se spăla de sânge”, scrie în rechizitoriu, „victima, aşa cum stătea întinsă pe pat, i-a cerut inculpatului, mai întâi să-i dea o ţigară, la care el i-a răspuns că nu are, apoi s-a ridicat de pe pat, a luat de jos, de lângă sobă, un băţ, şi a încercat să-l lovească.” Când a ridicat băţul în sus, a lovit lampa cu petrol ce era pusă într-un cui şi a spart-o. Carpeta de pe perete a luat foc. Şi-n vreme ce copilul de 11 ani, rămas în cameră, stingea focul, Marin şi-a prins tatăl, l-a trântit pe pat, cu faţa în sus, apoi a încercat să-l sugrume cu mâinile, „însă cu ultimele eforturi victima l-a îndepărtat pe inculpat de deasupra sa, prinzându-l cu mâinile de testicule”. Furios şi decis să-şi omoare tatăl, Marin s-a urcat pe pat, a pus piciorul drept pe gâtul victimei şi, sprijinindu-se cu ambele mâini de pereţi, i-a cerut fratelui mai mic să numere până la 300. Procurorului avea să-i povestească rostul numărătorii: citise într-o revistă că organismul uman poate supravieţui fără aer 5 minute… N-a avut răbdare însă, când fratele a ajuns la 40, i-a ordonat să se oprească: tatăl lor murise. Apoi l-a trimis să o cheme pe mama lor, ca să vadă şi ea grozăvia. Când femeia a ajuns în bucătărie, Marin stătea în genunchi şi ţinea un cuţit îndreptat spre piept. Speriată că el îşi va lua viaţa, Lionora i-a promis că-l ajută să scape de cadavru şi că nimeni nu va afla vreodată de crimă.

„Sunt sănătos, stau bine”

Lionora şi cei doi fii ai ei au pus cadavrul bărbatului în căruţă şi l-au dus pe malul râului Ozana. Acolo, au turnat peste el 5 litri de motorina şi i-au dat foc. Marin a săpat în prundişul albiei râului o groapă de circa 30 cm adâncime şi, după ce l-au ars, au îngropat cadavrul acolo. Însă prin zona aceea treceau căruţe, mortul era „la suprafaţă” şi, în plus, ştia de loc şi băiatul mai mic, care putea spune altora…  Aşa că, după o săptămână, găsind un loc mai ferit, Marin şi mama lui au mers într-o noapte şi au mutat cadavrul. L-au dezgropat, l-au pus în căruţă şi l-au dus tot pe malul Ozanei, vreo 3 km în amonte. Înfăşurat în două bucăţi de pătură, cadavrul a fost aşezat la primul din cele 5 diguri din zonă, sub buza malului. Apoi, cei doi au surpat malul, făcând să cadă, pe lângă pământ, şi mai mulţi bolovani din dig. Nimeni n-avea să afle nimic, credeau ei.
Ca rudele lui Ciurcă Pavel să nu intre la bănuieli, nemaivăzându-l prin sat, Lionora a lansat zvonul că el e plecat la Giurgiu, la o fiică de-a lui. După o vreme, le-a spus oamenilor că-i plecat la alte rude, în Bucureşti, şi mai apoi, că s-ar afla pe lângă Târgu Neamţ, unde trăieşte cu o altă femeie. Pentru a da credibilitate acestor scenarii, ea a scris trei scrisori pe care le-a trimis, în numele lui Ciurcă Pavel, unui frate de-al lui, unui fiu dintr-o altă relaţie şi, fireşte, ei înşişi. Scrisorile, expediate din Târgu Neamţ, aveau acelaşi conţinut: „Sunt sănătos, nu îmi duceţi grija. Stau foarte bine. De venit vin, dar mai am ceva de rezolvat”. Din cele trei scrisori, anchetatorii au mai găsit doar una: cea ajunsă la fiu.
Dispariţia lui Ciurcă Pavel avea să fie reclamată la poliţie în mai 1991, chiar de fratele care, deşi primise scrisoarea liniştitoare, devenise tot mai îngrijorat.

Găsirea acului în carul cu fân

Făcând investigaţii asupra dispariţiei, anchetatorii aveau să afle informaţii preţioase chiar de la unul din cei patru băieţi ai Lionorei, căruia mezinul îi povestise ce ştia. Pus în faţa adevărului, N. Marin şi-a recunoscut fapta şi a indicat anchetatorilor locurile în care a ascuns cadavrul. În primul loc, acolo unde cadavrul a fost incediat, s-au mai găsit nişte resturi de haine carbonizate. Procurorul îşi aminteşte că victima purtase o haină neagră, din care mai rămăseseră doar umerii. Acolo, şi pe câteva fragmente mici de lenjerie de corp (toate parţial carbonizate), experţii de la Laboratorul exterior de medicină legală Iaşi au găsit urme de sânge uman, având grupa sanguină 01.

În al doilea loc unde a fost ascuns cadavrul procurorii n-au mai găsit decât una din cele două bucăţi de pătură. „Cadavrul a putut să fie luat de apă, deoarece, de la ploile ce au căzut în continuu în toată primăvara anului 1991, întreaga albie a râului Ozana a fost cuprinsă, pe parcursul mai multor luni, de apă”, se precizează în rechizitoriu. „Dovada o constituie faptul că la 15 iunie 1991, pentru a se putea face săpăturile la locul indicat de către inculpat şi învinuită (n.r. – N. Lionora), a trebuit mai întâi să fie deviat cursul apei, iar apoi să se scoată apa cu electropompa”.

Procurorul avea recunoaşterea faptei. Plus declaraţiile mamei şi fratelui mai mic. Avea o pătură, aidoma celei descrise în recunoaşterea faptei. Însă singura lui probă directă rămânea sângele găsit pe resturile de haine carbonizate. Pentru a o exploata, era nevoie şi de dovada că victima avea, într-adevăr, grupa de sânge 01. Ciurcă Pavel nu prea mergea însă la medic. Dar procurorul n-a renunţat. Cum pe vremea aceea nu existau baze de date informatizate, a mers la Policlinica din Târgu Neamţ şi-a luat la mână toate fişele medicale din arhivă. 1990, 1989, 1988… abia în 1973, pe 17 februarie, victima trecuse pe acolo. Şi apărea în registre având grupa 01!
Pe 18 octombrie 1991, N. Marin a fost trimis în judecată pentru omor calificat. Puşi sub învinuire pentru nedenunţare unor infracţiuni şi favorizarea infractorului, mama acestuia, N. Lionora, şi fratele mai mic, C. Dănuţ, au fost scoşi de sub urmărire penală, „deoarece autorii sunt rude apropiate cu inculpatul. În plus, învinuitul C. Dănuţ, neavând împlinită vârsta de 14 ani, nu răspunde penal”. La 15 aprilie 1992, prin Sentinţa Penală nr. 19, Tribunalul Neamţ l-a condamnat pe N. Marin la 20 de ani de închisoare. Prin Decizia nr. 964 din 4 iunie 1993 a Curţii Supreme de Justiţie, sentinţa a rămas definitivă. În octombrie 2004, N. Marin a fost eliberat condiţionat din Penitenciarul Gherla.

Decizia Curtii Supreme de Justitie

Adriana Oprea-Popescu („Jurnalul Naţional”, 27 august 2012)

Maior de miliţie, condamnat pentru uciderea unui tânăr de 18 ani

„Nu există cadavru, nu există crimă”, aceasta a fost logica celor ce au ordonat, în decembrie ’89, arderea cadavrelor eroilor la Crematoriul Cenuşa

În decembrie 1989, Iosif Veverca avea 49 de ani şi era maior în cadrul serviciului judiciar al Miliţiei judeţului Timiş. Absolvent al Şcolii de ofiţeri de miliţie, dar şi al Facultăţii de Drept, Veverca era, ca judiciarist, ferm convins că, fără cadavru, nu poate fi dovedit un omor.

Ianoş Paris abia împlinise 18 ani. Pe 12 decembrie fusese ziua lui. Era angajat ca muncitor la salubritate, în Timişoara. În seara zilei de 18 decembrie se afla, într-un grup de manifestanţi, pe Calea Girocului. A fost împuşcat mortal în gât. Părinţii lui n-au avut pe cine îngropa. Iosif Veverca, cel care l-a ucis, a fost printre participanţii la operaţiunea Crematoriul „Cenuşa”. 40 de cadavre neidentificate au fost ridicate în noaptea de 18/19 decembrie 1989 din morga Spitalului judeţean Timiş, încărcate într-o autoizotermă şi duse la Crematoriul „Cenuşa” din Bucureşti, unde au fost arse. Cenuşa rămasă a fost pusă apoi în patru pubele de gunoi şi aruncată într-o gură de canal de pe raza comunei Popeşti – Leordeni.

O crimă fără cadavru petrecută în zilele Revoluţiei din ’89. Greu de probat: fără certificatul medico-legal, fără recunoaşterea faptei, fără probe directe. Dar crima se petrecuse în plină stradă, în văzul lumii. Al martorilor care au dat declaraţii despre cele întâmplate. La 28 februarie 1990, prin rechizitoriul Procuraturii Militare Timişoara, Iosif Veverca a fost trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de omor calificat. Constatându-se că există caz de conexiune, prin încheierea din 13 aprilie 1990, Curtea Supremă de Justiţie a reunit această cauză cu dosarul în care era judecat „Lotul Timişoara”.

Veverca neagă

Pe baza probelor efectuate în timpul urmăririi penale, ce au fost verificate în cursul cercetării judecătoreşti, precum şi a probelor administrate la cererea părţilor sau din oficiu de instanţă, Curtea Supremă de Justiţie, Secţia Militară, a reţinut, în sentinţa din 9 decembrie 1991 că „(…) în seara zilei de 18 decembrie 1989, inculpatul maior de miliţie Veverca Iosif s-a deplasat cu o parte din militarii ce intrau în compunerea dispozitivului instalat la Spitalul Judeţean (D.7), pe care îl comanda, spre intersecţia străzii Ştefan Stâncă cu Calea Girocului, deoarece fusese anunţat că un grup de tineri încercau să blocheze Calea Girocului cu un autobuz. Ajungând în apropierea grupului, inculpatul maior de miliţie Veverca Iosif a deschis foc de pistol mitralieră asupra tinerilor respectivi, împuşcând mortal pe Ianoş Paris, care se afla între aceştia. Apoi, inculpatul maior Veverca Iosif a reţinut şi trimis la miliţie pe cei din grupul în care se afla victima, iar aceasta a fost transportată la morga Spitalului judeţean Timiş”. În noaptea de 18/19 decembrie 1989, între orele 1:30 şi 4:15, Veverca şi alţi inculpaţi în proces au ridicat din morga spitalului şi au încărcat în autoizotermă 40 cadavre, care au fost apoi incinerate la Crematoriul „Cenuşa”.

În faţa instanţei, „inculpatul maior de miliţie Veverca Iosif a susţinut că nu a avut temeiuri să se îndoiască de legalitatea ordinului de a participa la ridicarea celor 40 de cadavre din morgă, astfel că l-a executat pentru a nu se face vinovat de insubordonare. Totodată, negând faptul de a fi tras în seara zilei de 18 decembrie 1989, cu pistolul mitralieră, spre grupul din care făcea parte Ianoş Paris, împuşcându-l mortal, a susţinut că nu a participat la acţiunea îndreptată împotriva grupului respectiv, că operaţiunea de recunoaştere a victimei de către martori nu a decurs corect, iar relatările unor martori sunt contradictorii şi că ar fi fost informat că victima ar fi în viaţă, aflându-se în Germania.”

Plutonul de martori

Constatarea instanţei în ceea ce-l priveşte a fost însă că „Probele administrate confirmă în mod neîndoielnic faptul că, în seara zilei de 18 decembrie 1989, acest inculpat s-a deplasat cu o parte din militarii ce făceau parte din dispozitivul pe care îl comanda, la intersecţia străzii Ştefan Stâncă cu Calea Girocului, unde a deschis foc de pistol mitralieră asupra unui grup de tineri, împuşcându-l mortal pe Ianoş Paris. Deşi inculpatul a negat că a tras vreun foc de armă în seara respectivă, susţinând că nici nu s-a deplasat la intersecţia străzii Ştefan Stâncă cu Calea Girocului, fapta rezultă în mod incontestabil din depoziţiile martorilor:

– sergent major Enache Ionel, lt. major Olaru Traian şi plut. major Vereşezan Ioan, care au relatat, prin declaraţiile făcute, precum şi cu ocazia confruntării, că l-au văzut pe maiorul Veverca Iosif deschizând focul asupra grupului de tineri, în urma căruia unul a fost împuşcat (filele 15, 16, 17, 23-25 vol. VIII, 41-42, 45, 48-49 vol XIII);

– plut. Ivanov Ioan Sorin, care a relatat că l-a văzut pe maiorul Veverca Iosif trăgând spre grupul de tineri în plan orizontal, fiind convins că el l-a împuşcat pe Ianoş Paris (filele 96-98 vol. VIII, 68 vol. XIII);

– plut. adj. Mihai Virgil, care a arătat că, după ce a somat, Veverca Iosif a tras spre grupul de tineri, unul dintre ei fiind dus apoi cu salvarea la spital, precum şi că în momentul respectiv Vereşezan Ioan era în apropierea lui Veverca (filele 48 vol. VIII, 53-55 vol. XIII);

– cpt. Cîndea Vasile Octavian, care a relatat că, datorită unei afecţiuni, a rămas în urma celor care s-au deplasat în intersecţie, astfel că nu ştie cine a tras, dar pe drum Veverca Iosif afirma că el va trage primul foc, de avertisment, ceilalţi să tragă numai la ordinul său, pentru ca, atunci când a ajuns la intersecţie, să vadă că un tânăr era rănit şi să afle ulterior, de la asistentul de serviciu, că tânărul respectiv fusese împuşcat la gât şi decedase, fiind dus la morgă (filele 45-46 vol VIII, 50-55 vol XIII);

– plut. Laza Traian, care a arătat că, după ce maiorul Veverca Iosif a somat grupul de tineri, s-a tras un foc de avertisment, apoi s-a executat o rafală scurtă, în urma căreia a  (văzut) tineri culcaţi şi pe un alt tânăr la cîţiva metri, tot (culcat), despre care a aflat că fusese împuşcat (fila 64 vol. (cuvânt lipsă));

– plut. major Uilean Zaharia şi plut adj. Malciu Cristache afirmă că Veverca Iosif s-a deplasat spre acel grup de tineri (filele 13, 14 vol. VIII);

– soldat Chelariu Liviu, care a relatat că a văzut pe Veverca Iosif deschizând foc automat spre grupul de tineri, unul a căzut, altul a sărit gardul, iar doi băieţi şi două fete au fost reţinuţi (fila 94 verso vol. VIII);

– Apostolescu Florea Adrian, ce a făcut parte din grupul de tineri, care a arătat că au tras spre ei cei care au venit dinspre spitalul judeţean, precum şi că Ianoş Paris nu a mai apărut după aceea, aflând că a fost împuşcat (filele 44 vol. VIII, … vol XIII);

– Măncianu Felicia şi Mihai Mihaela, aflaţi în grupul menţionat, care au relatat că, după somare, s-a tras şi în direcţia lor, un tânăr rămânând împuşcat (filele 54-55 şi 56-57 vol. VIII), precum şi Illeş Mihai, care a precizat că, făcând parte din acelaşi grup, a fost reţinut în seara respectivă (fila 53 vol. VIII);

– Fediuc Stela, Rusanda Martin, Burnar Dumitru, Velciov Ionel, Pătruţescu Marius şi Moroca Mihai, care au lucrat în seara de 18/19 decembrie 1989 ca infirmieră, asistent medical, brancardieri sau şoferi şi au făcut declaraţii în sensul că un tânăr, ridicat în acea seară cu autosalvarea din intersecţia menţionată, era împuşcat mortal în gât, precizînd totodată că îl recunosc, după fotografie, că este Ianoş Paris (filele 52, 78-79, 80-81, 82, 83, 84 vol. VIII, 23-24, 25-26, 27-28, 29-30, 37-39 vol. XIII).
Toate aceste probe se coroborează cu declaraţiile făcute de Ionesi Olimpia şi Ionesi Constantin care au declarat că fiul lor Ianoş Paris nu s-a mai înapoiat acasă, cu împrejurarea că urmele constatate de procuror la locul unde s-a tras asupra grupului de tineri coincid cu relatările făcute de martori, precum şi cu împrejurarea că inculpatul maior Veverca Iosif primise în ziua de 17 decembrie 1989 pistol mitralieră cu 120 cartuşe şi nu a justificat muniţia.

Susţinerea sa, că nu s-ar fi deplasat în seara de 18 decembrie 1989 la intersecţia străzii Ştefan Stâncă cu Calea Girocului, este infirmată în mod evident de împrejurarea că din documentele găsite la organele locale de miliţie a reieşit că tinerii între care s-a aflat şi Ianoş Paris au fost reţinuţi de maiorul Veverca Iosif, ceea ce nu era posibil dacă nu se deplasa în acea seară la intersecţia respectivă. Nici susţinerea că nu ar fi posibil să se reţină că a ucis pe Ianoş Paris cît timp cadavrul acestuia nu a fost găsit şi supus examenului medico-legal nu poate fi primită, deoarece, aşa cum s-a arătat, în cursul nopţii ce a urmat au fost ridicate de la morga spitalului un număr de 40 cadavre, între care şi cel al tînărului respectiv, fiind transportate şi incinerate la Crematoriul uman din Bucureşti”.

Circumstanţe agravante

„Trăgând o rafală de pistol mitralieră spre un grup de 5-6 tineri, acest inculpat a ucis pe Ianoş Paris şi a pus în primejdie viaţa celorlalţi, omorîrea acestora neproducîndu-se numai pentru că nu au fost loviţi de gloanţele ce au trecut pe lîngă ei”, se mai precizează în sentinţa Curţii Supreme. „Inculpatul a acţionat cu intenţie concretizată în prevederea posibilităţii uciderii tinerilor din grupul respectiv şi urmărirea producerii unui asemenea rezultat, ceea ce reiese din împrejurarea că a tras, din apropiere, un mare număr de gloanţe spre acel grup, din care o parte a lovit mortal pe Ianoş Paris. Inculpatului nu-i sînt aplicabile dispoziţiile art. 44 şi 45 din Codul penal, referitoare la legitima apărare şi starea de necesitate, deoarece, chiar dacă grupul celor 5-6 tineri ar fi urmărit să deterioreze autobuzul lângă care se aflau, o atare acţiune nu justifică o ripostă atît de gravă – rafala de pistol mitralieră asupra lor – întrucât, pe de o parte îi era evident că, aflîndu-se în fruntea unui grup numeros de militari, putea să-i împiedice pe acei tineri într-un mod mai puţin periculos de la ceea ce voiau să facă, iar pe de altă parte şi-a dat seama că, acţionând în maniera arătată, va pricinui urmări mult mai grave. Aşa fiind, urmează a se schimba încadrarea juridică a faptei inculpatului Veverca Iosif în infracţiunea de omor prevăzută de art. 174 alin.1 C. pen. şi în tentativă la infracţiunea de omor deosebit de grav prevăzută de art.20 şi 21 raportate la art.174 şi 176 alin.1 lit.b şi alin.2 C.Pen”.

La criteriile de individualizare a pedepselor, instanţa a reţinut că „în ceea ce priveşte pe inculpatul Veverca Iosif, faţă de împrejurările în care a ucis pe tînărul Ianoş Paris, ca şi de pericolul grav la care a expus pe ceilalţi tineri prin rafala de pistol mitralieră trasă asupra lor, se constată că, în raport de criteriile de individualizare fixate prin art.72 alin.1 C.pen., este necesar să i se stabilească o pedeapsă de 15 ani închisoare pentru infracţiunea de omor, iar pentru tentativă la omor deosebit de grav să fie condamnat la maximul prevăzut de lege din pedeapsa alternativă mai uşoară”.

Definitiva & iertarea păcatelor

Inculpatul maior rez. Iosif Veverca a fost condamnat la 15 ani închisoare, interzicerea timp de 8 ani a drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a, b şi c C. pen. şi degradarea militară.

Parchetul de pe lângă Tribunalul Militar Timioara, dar şi inculpaţii din „Lotul Timişoara” au atacat cu recurs sentinţa din acest dosar. În ce priveşte fapta lui, Completul de 9 judecători al Curţii Supreme de Justiţie a reţinut, în Decizia nr.30 pronunţată la 6 iunie 1997, că „împrejurarea că nu a fost găsit cadavrul tânărului Ianoş Paris nu poate avea relevanţa atribuită de inculpat prin motivul de casare cît timp între cele 40 cadavre arse la crematoriul uman „Cenuşa” au fost şi multe cadavre de tineri neidentificate, iar împuşcarea aceluit tînăr în împrejurările arătate a fost stabilită neîndoielnic prin probele la care s-a făcut referire în considerentele sentinţei. (…) Aşa fiind, se constată că nu se justifică invocarea cazurilor de casare prevăzute de art.385 ind.9 alin.1 pct.18 („cînd s-a comis o eroare gravă de fapt”) şi pct.12 („cînd nu sînt întrunite elementele constitutive ale unei infracţiuni”) din Codul de procedură penală (…).”
Veverca a fost arestat în 24 decembrie 1989, iar la 15 martie 1993 a fost pus în libertate. A fost reîncarcerat după decizia definitivă a Curţii Supreme de Justiţie din 6 iunie 1997. La 23 decembrie 2003, Veverca a fost graţiat, printr-un decret prezidenţial semnat de Ion Iliescu.

A încercat să învie mortul

Pe baza unor relatări de presă conform cărora Ianoş Paris ar trăi, Iosif Veverca a obţinut, în 2001, rejudecarea procesului său. În cursul procesului M.B.G., autoarea unui articol de presă din 1990 în care se susţinea că Ianoş Paris ar trăi în Ungaria, a declarat că nu-şi mai aminteşte cum a aflat că Ianoş ar fi în viaţă. Au fost audiaţi mai mulţi martori şi a fost făcută percheziţie la o adresă din Timişoara, unde un martor susţinea că ar sta ascuns Ianoş Paris, fără să se găsească dovezi despre asta. Nici Interpolul nu a confirmat că Ianoş Paris ar trăi pe undeva, prin străinătate. În apărarea lui Veverca au sărit jurnalişti, dar şi unii „revoluţionari”. S-a desfăşurat o întreagă campanie de presă în favoarea fostului maior de miliţie, în care se amintea repetat că nu a fost găsit cadavrul lui Ianoş Paris, fără a se pomeni însă ceva despre incinerarea cadavrelor eroilor de la Timişoara.
În 2003 Curtea Supremă a respins cererea de revizuire înaintată de Veverca.

* În redactarea acestui articol, au fost folosit documente de pe  site-ul www.procesulcomunismului.com, Colecţia Marius Mioc – Curtea Supremă de Justiţie – Procesele revoluţiei din Timisoara (1989).

Selectie din Sentinta CSJ (09.12.1991) in cazul Iosif Veverca

Selectia din Sentinta CSJ (6.06.1997) in cazul Iosif Veverca

Decretul de gratiere al lui Iosif Veverca

Sentinta Penala Revizuire martie 2003 dos 2630 2001

Adriana Oprea-Popescu („Jurnalul Naţional”, 6 septembrie 2012)

Poate fi condamnat un criminal în România, chiar dacă nu a fost găsit cadavrul?

Ce au păţit asasinii care au reuşit să scape de trupurile victimelor lor, crezând că există crima perfectă

Să începem cu un exerciţiu de imaginaţie. Pe un vas cu călători aflat în largul oceanului are loc o crimă. În plină zi, în văzul celorlalţi pasageri aflaţi pe puntea vasului, un om este lovit în cap cu o rangă de un altul şi cade peste bord, în apă. Încercările echipajului de a-l salva sunt inutile: trupul victimei e înghiţit imediat de apele adânci. În primul port, e anunţată poliţia. Oamenii legii nu pot decât să constate că au de-a face cu o infracţiune gravă, fără să aibă posibilitatea de a analiza trupul victimei, pentru a constata cauzele decesului. O crimă fără cadavru. Cu martori, cu probe ştiinţifice (sângele victimei pe obiectul contondent, de pe care se recoltează, se asemenea, şi ADN-ul agresorului), cu o înregistrare video surprinsă de un pasager care filma pe punte în acele momente. Poate fi iertat criminalul, pe principiul „nu avem cadavru, nu există crimă”? Dar dacă el, să presupunem, în ciuda tuturor probelor existente, ar refuza să-şi recunoască fapta, bazându-se pe acelaşi principiu? Ar putea să scape criminalul de răspunderea penală?

Moartea prezumată

E o întâmplare care, cu mici modificări de scenariu, se poate petrece aievea. Există situaţii în care, din motive obiective, fie pentru că a fost distrus, fie pentru că a fost aruncat într-o zonă a cărei periere e imposibilă (o apă curgătoare cu debit mare, un lac foarte adânc, o prăpastie etc.), cadavrul victimei nu poate fi găsit. Asta nu anulează crima. Şi nici nu învie victima. Decesul ei poate fi stabilit şi altfel decât prin constatarea lipsei semnelor vitale.

Legiuitorul a avut în vedere şi astfel de situaţii şi a prevăzut posibilitatea declarării prezumate a morţii. Art.16 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi juridice spune că acela care a fost declarat dispărut prin hotărâre judecătorească „poate fi declarat mort, de asemenea prin hotărâre judecătorească, dacă de la data ultimelor ştiri din care rezulta că era în viaţă au trecut patru ani”. În ţările din Uniunea Europeană, condamnarea pentru crime fără cadavru e o practică. Jurnalul Naţional v-a prezentat, de-a lungul timpului, cazuri din Franţa, Spania, Portugalia, Anglia sau Polonia.

Există însă condamnări pentru crime fără cadavru şi în România. Iar jurisprudenţa în acest domeniu îi contrazice pe toţi cei care susţin că „dacă nu există cadavru, nu există crimă”. Au fost şi printre magistraţii români oameni care au avut pregătirea şi curajul de a trimite în judecată şi, respectiv, de a condamna infractori care au luat viaţa unui om ş-apoi au încercat să scape nepedepsiţi, distrugând sau ascunzând cadavrul. Unul dintre aceşti procurori criminalişti e de părere şi azi că „nu-i milă, ci crimă să ierţi un ucigaş”. A obţinut o condamnare definitivă pentru crimă fără cadavru, într-o instanţă din România, în 1992. 20 de ani de închisoare! Iar decizia judecătorească nu e unică.

Jurnalul Naţional va publica, începând de astăzi, povestea acestor crime. Deschidem serialul cu cele mai vechi cazuri. Întâmplate înainte de 1989, ele nu mai există în arhivele tribunalelor. Au rămas însă consemnate în cărţile scrise de comisarul şef Traian Tandin, fost ofiţer la judiciar vreme de 25 de ani.

Dispărut cu un rând de haine

În octombrie 1976, la postul de miliţie din comuna Ceanu Mare (Cluj) e reclamată dispariţia lui Mănăilă Şipoş. Nu mai fusese văzut în localitate din 1 septembrie. Carolina, nevasta lui, le spunea tuturor că e plecat la muncă. Ea mai avea un băiat din prima căsătorie, pe Filip. În august 1976, acesta se însurase şi se mutase cu nevasta în casa pe care Carolina şi Mănăilă o ridicau atunci. Tatăl vitreg nu era de acord, însă femeia insista să-şi ţină alături şi băiatul cel mare, aşa că între ei apăruseră certuri aprinse.

Şefului de post Carolina i-a spus aceeaşi poveste: că Mănăilă e plecat în Valea Jiului, să câştige bani pentru a termina de construit casa. N-a ştiut să dea adresa lui exactă, pentru că, zicea ea, el n-a trimis nicio scrisoare. Subofiţerul a deschis dosar pentru „dispariţie suspectă” şi a început intens verificările. Într-o lună a primit răspunsuri de la toate organele de miliţie din Valea Jiului: Mănăilă Şipoş nu se afla în acea zonă. Dar unde putea fi? Nu-i stătea în obicei să plece aiurea, fără să dea vreun semn de viaţă.

De la judeţ, unde şeful de post a raportat cazul, a sosit o echipă operativă de cercetare compusă din ofiţeri de la Serviciul judiciar, biroul criminalistic şi procuror. A fost cercetat imobilul în care locuise dispărutul, precum şi anexele din curte. Într-una din camere, poliţiştii au observat urma lăsată de un recamier ce stătuse acolo timp îndelungat. Întrebată unde e, Carolina s-a încurcat în răspunsuri: a spus întâi că l-a mutat într-o altă cameră, iar mai apoi că i-a fost furat.

Uitându-se prin hainele dispărutului, anchetatorii au constatat că nu lipseşte decât un costum. Era frig, 20 ianuarie 1977, Mănăilă nu putea fi plecat prin lume doar cu un rând de haine pe el.

Carolina ucide în somn

Condusă la postul de miliţie, Carolina Şipoş a recunoscut, în cele din urmă, ce s-a întâmplat cu bărbatul ei. Crima s-a petrecut în noaptea de 1/2 septembrie 1976. Mănăilă se culcase pe dormeza din bucătărie. Femeia nu putea dormi. „Mă gândeam la viaţa pe care am dus-o, la bătăile suferite şi la cele care mai urmau. Trebuia să fac ceva să scap din acest infern…”, a mărturisit ea anchetatorilor. „Pe la ora 1:00, m-am sculat, decisă să-l omor. Am intrat în bucătărie, unde el dormea beat, şi am aprins lumina. Am mers in cămară, de unde am luat un topor, şi l-am lovit cu toată puterea în cap. De teamă, am dat de mai multe ori, cu lama şi cu muchia toporului. Dar el nu murea… Îngrozită de zbaterile lui, am luat de pe masă un cuţit şi l-am tăiat la gât.” Femeia spune că a ascuns apoi cadavrul de teamă „să nu-l vadă copiii făcut ferfeniţă. M-am gândit să-l tai in bucăţi şi să-l ard in cuptorul de pâine din fundul curţii”. Cuptorul era încăpător (lungimea vetrei inferioare era de 1,28 m). Femeia a făcut focul. „Copii dormeau, iar ceasul arăta ora două noaptea. L-am tăiat în bucătărie şi am aruncat apoi fiecare bucată în foc. Apoi am spălat toporul şi cuţitul, podeaua bucătăriei, pe sub dormeză şi peretele de lângă ea. A doua zi, dimineaţă, a venit Filip, care dormise cu soţia sa la socri. El a simţit că din cuptor ies aburi şi m-a intrebat dacă am făcut sarmale. I-am explicat că n-are rost să fac sarmale din moment ce tata nu este acasă. Le-am spus la toţi că el a plecat cu noaptea in cap să se angajeze în Valea Jiului, fiindcă nu mai suporta să vadă parterul casei ca un şantier. În aceeaşi zi, înainte de masă, l-am trimis pe Filip la magazinul sătesc, să cumpere orez. Rămânând singură, m-am uitat in interiorul cuptorului şi am mărunţit cu drâgla oasele care nu arseseră. Apoi, am tras cenuşa şi oscioarele în cenuşarul cuptorului, de unde le-am încărcat într-un sac de nailon. Am luat sacul în spate şi am aruncat totul în albia pârâului Sopor, care curge pe la capătul grădinii noastre. Sacul nu îmi mai amintesc ce am făcut cu el…” Dormeza pe care stătea bărbatul când a fost ucis era impregnată cu sânge. Femeia a tăiat-o bucăţi şi a ars-o în acelaşi cuptor. „După ce s-a răcit cuptorul, am scos arcurile rămase şi le-am aruncat, tot în Sopor”, mărturisea ea.

Analize biocriminalistice şi spectrochimice

Pentru a găsi cadavrul, au fost efectuate scotociri. S-a săpat în locurile unde pământul era mai reavăn, în casă, în grajd, în celelalte anexe şi prin grădină, fără vreun rezultat. O vecină le-a declarat anchetatorilor că pe 2 septembrie, pe la ora 4:30, a văzut-o pe Carolina făcând focul la cuptorul din curte. O altă martoră le-a spus că, venind cu treabă la ea, a găsit-o în timp ce tăia stofa de la dormeză în bucăţi, spunându-i că „e prea veche şi vrea s-o înlocuiască”, adăugând apoi că o va arde în cuptor, fiindcă vrea să facă pâine.

De la locuinţa victimei au fost ridicate toporul, cuţitul de bucătărie şi sfărâmătoarea de porumb. S-au recoltat particule de var de pe pereţi, pelicule de vopsea din jurul locului unde a fost dormeza şi pământ de sub aceasta. Doar pe coada toporului s-a găsit sânge uman, fără a putea fi însă stabilită grupa de sânge. Pe cuţit nu s-a găsit decât sânge de porc amestecat cu grăsimi, lucru explicabil prin aceea că femeia, înainte de tăierea porcului, l-a spălat cu apă fierbinte şi apoi a curăţat cuţitul cu şmirghel. În rest, nicio urmă. Anchetatorii însă n-au dezarmat.

Au recoltat cenuşă, funingine şi zgură din cuptorul de copt pâine, în forma în care acesta se găsea. Apoi, cuptorul a fost demolat, continuându-se recoltarea de zgură şi de cenuşă dintre cărămizi, în vederea unor analize biocriminalistice. Rezultatul acestor analize a fost negativ. Nu s-a putut stabili cu certitudine decât că, de la data omorului, s-a mai făcut foc de opt ori în acel cuptor. S-au solicitat lămuriri suplimentare la INML, care a concluzionat că aprinderea repetată a focului a dus la distrugerea proteinelor umane impregnate iniţial pe vatra cuptorului.

După ce Carolina a indicat în albia pârâului Sopor locul unde a aruncat arcurile dormezei şi resturile de cenuşă şi oase, la 25 ianuarie 1977 a fost spartă gheaţa din albie pe o lungime de 20 m şi, astfel, au fost găsite mai multe arcuri. Analiza spectrochimică realizată la Institutul de criminalistică Bucureşti şi la Laboratorul de tratamente termice Bucureşti a concluzionat că arcurile suferiseră încălziri la 600 – 700 de grade Celsius. Se cunoştea şi temperatura ce se putea atinge în cuptorul de copt pâine. Au fost solicitate precizări în legătură cu carbonizarea cadavrelor umane de la Direcţia Domeniului Public din Bucureşti – secţia cimitire, iar răspunsul primit a fost că „incinerarea în cuptorul de cremaţie a unui cadavru uman, la temperatura de 1.500 de grade Celsius, folosindu-se drept combustibil gazul metan, este de o oră”. Comparând datele referitoare la temperatură, a rezultat că asasina a avut la dispoziţie un timp suficient, de peste patru ore, pentru a obţine arderea aproape dublă a bucăţilor dezmembrate din cadavrul victimei (cu riscul, semnalat în adresa Direcţiei, că oasele nu se calcinează integral).

Confirmarea tezei de mai sus s-a realizat la 22 februarie 1977 când, după topirea gheţii, a fost oprit cursul pârâului în amonte de locuinţa victimei. A doua zi, s-a cercetat toată albia, pe o distanţă de 7 km în aval şi au fost găsite şapte fragmente osoase, despre care expertiza biocriminalistică (serologică) întocmită de INML  a concluzionat că „prezentau caractere morfologice de tip uman”. Cum, la acea vreme nu se efectuau expertize genetice, nu s-a putut stabili cu certitudine dacă aceste fragmente de oase au aparţinut sau nu victimei. Pentru anchetă, importantă a fost precizarea din raportul de expertiză, care arăta că ele prezentau modificări produse prin calcinare.

Pe baza tuturor acestor probe, coroborate cu recunoaşterea făptuitoarei, s-a ajuns la concluzia certă că ea şi-a ucis soţul în condiţiile descrise. Instanţa de judecată a condamnat-o pe Carolina Şipoş la 16 ani de inchisoare. Sentinţa a rămas definitivă.

Dragoste criminală

Toamna anului 1959. Într-un sat din fosta regiune Argeş, câţiva locuitori au reclamat la postul de miliţie din comună dispariţia lui Anghel T. Acesta era căsătorit cu Maria T. şi nu avea copii. Era un om muncitor, însă îi plăcea băutură peste măsură.

Maria T. explica, cui o întreba, că soţul ei plecase la muncă pe un şantier în Bucureşti. Lucru curios, deoarece el nu-şi părăsise niciodată gospodăria, care era destul de înfloritoare. Dar altceva i-a intrigat pe săteni şi anume că Maria se  ţinea cu un vecin căruia îi murise nevasta cu un an de zile în urmă. Acesta se numea Vasile C. Despre relaţia dintre cei doi, vorba proverbului, cunoştea tot satul şi nu ştia bărbatul. Mai mult, după dispariţia lui Anghel, Vasile chiar se instalase în casa acestuia. Fiind vorba despre o dispariţie cu suspiciuni de omor, cazul a fost preluat de căpitanul (pe atunci) Romulus Lustig de la Serviciul omoruri din Inspectoratul General al Miliţiei.

După ce, în urma verificărilor, s-a exclus ipoteza că Anghel T. ar fi părăsit comuna, ofiţerul împreună cu un tehnician criminalist au cercetat locuinţa dispărutului. În camera unde Anghel T.  dormea de obicei s-au găsit pe un perete câţiva stropi de sânge, invizibili cu ochiul liber, deşi acolo se făcuse o curăţenie desăvârşită. Alţi stropi de sânge s-au găsit la încheietura unui topor, sub orificiul metalic, după ce a fost înlăturată coada de lemn. Şi, în final, alţi stropi de sânge s-au găsit în căruţă, între stinghiile ce formau podeaua de lemn.

În urma analizelor de laborator s-a stabilit că toate aceste pete de sânge aveau grupa sanguină a victimei, respectiv AB4, o grupă rară.

S-au cercetat pivniţele, grajdurile, curtea şi grădina, dar nu s-a găsit nimic suspect. Având în vedere urmele de sânge găsite în căruţă, căpitanul Lusting a intuit că, după ce Anghel T. a fost omorât, cadavrul lui a fost transportat undeva. Când a aflat că soţii T. aveau o vie şi o livadă pe un deal mai departe de casă, s-au făcut cercetări şi acolo. În mijlocul terenului exista o colibă cu o vatră de foc. Căutându-se în cenuşa găsită nu s-au găsit urme de oase, dar a fost recoltată şi funinginea de pe horn şi, în urma analizelor de laborator, s-a constatat că ea conţinea proteine umane. Aşadar, după ce fusese omorât, cadavrul lui Anghel T. fusese ars în acea sobă. Deşi nu şi-au recunoscut niciodată fapta, cei doi amanţi, Maria T. şi Vasile C. au fost condamnaţi pentru omor calificat.

Adriana Oprea-Popescu („Jurnalul Naţional”, 26 august 2012)

Marta del Castillo – o tânără ucisă a devenit simbol pentru întreaga Spanie

Deşi cadavrul fetei nu a fost găsit, asasinul ei a fost condamnat la 20 de ani de închisoare

O poveste despre moartea unei tinere a devenit o excepţională lecţie de viaţă. O lecţie despre solidaritate şi spirit civic, despre suferinţa care uneşte şi umple străzile cu mii de oameni, despre justiţia ce poate vedea adevărul, fără niciun cadavrul întins pe masa prezidiului.

Marta del Castillo Casanueva avea 17 ani şi locuia în Sevilla (Spania). Pe 24 ianuarie 2009, părinţii ei au văzut-o pentru ultima oară. Era o zi de sâmbătă. În jurul orelor 17:30, Marta a coborât în faţa blocului şi s-a întâlnit cu fostul ei prieten, Miguel Carcano (20 ani). Au mers într-o piaţă, unde şi-au petrecut timpul alături de alţi prieteni comuni până în jurul orei 19:17, când au plecat, pe motocicleta lui Miguel, spre cartierul Triana, unde locuia un alt amic de-al lor. Stabiliseră ca la orele 21:00 să se întâlnească cu Francisco Javier Garcia Marin (17 ani), zis şi „Cuco”, la un centru sportiv. Cum Marta şi Miguel nu au mai ajuns la întâlnire, la ora 21:12 Cuco i-a trimis fetei un SMS pe mobil cu textul „sună-mă, nu am credit”.

Instanţa a stabilit că, cel mai probabil, la acea oră fata era deja moartă. Tot în jurul orei  21:00, Marta a fost sunată de mama ei. Ea nu a răspuns, aşa că femeia a sunat-o din nou, în jurul orelor 22:00. Acelaşi rezultat. Era ora la care Marta ar fi trebuit să se întoarcă acasă, aşa că mama a sunat pe telefonul fix. În zadar. Îngrijoraţi, părinţii au mers să vadă ce s-a întâmplat cu ea. În acea noapte, au sunat-o pe fiica lor, de mai multe ori, fără niciun rezultat. Alejandra, verişoara Martei, a apelat-o pe mobil începând cu orele 23:45, însă acesta era oprit sau inaccesibil. Instanţa a stabilit că trupul fetei a fost aruncat într-un râu înainte de miezul nopţii.

Părinţii Martei ştiau că ea urma să-şi petreacă acea seară cu Miguel, aşa că l-au sunat şi pe el. La miezul nopţii, când, în sfârşit, a răspuns, el le-a spus că s-a despărţit de Marta în jurul orelor 21:30, la colţul blocului ei. Părinţii şi prietenii fetei au căutat-o toată noaptea prin oraş. Era 5:30 dimineaţa când au ajuns pe str. Leon XIII, unde locuia Miguel. Motocicleta lui era în faţa casei. Părinţii Martei au intrat, iar tânărul a susţinut  acelaşi lucru: de la 21:30 nu mai ştie nimic de ea.

A doua zi, poliţia a deschis un dosar de dispariţie. Din primele investigaţii rezulta că Miguel Carcano e ultimul care spune că a văzut-o pe Marta în viaţă. În prima declaraţie, dată pe 26 ianuarie 2009, el susţinea că sâmbătă după amiază a fost cu Marta, au vorbit cu Cuco, apoi toţi trei au mers în casa din Leon XIII şi au plecat de acolo la 21:30, apoi el a plecat în Camas, la actuala lui prietenă, unde a ajuns la 22:30; că după 00:00 Samuel Benitez Perez (20 ani), prieten cu el şi cu Marta, o căuta pe fata care nu ajunsese acasă, iar la ora 1:15 l-a sunat mama Martei, învinovăţindu-l pentru dispariţia fiicei ei.

În a doua declaraţie, dată în aceeaşi zi, Miguel adaugă că, după ora 4:20, fratele său mai mare, Francisco Javier Delgado Moreno (41 ani), l-a sunat şi i-a spus să vină acasă, pentru că se pare că s-a întâmplat ceva cu Marta, iar el a ajuns acolo în jur de 5:20 şi i-a spus fratelui său că s-a despărţit de fată la 21:30.

Probele ştiinţifice au demonstrat că Miguel minte. Pe jacheta pe care el o purtase în acea seară criminaliştii au găsit urme de sânge cu ADN-ul fetei. Pus în faţa dovezilor, pe 13 februarie 2009, Miguel îşi recunoşte fapta şi le spune poliţiştilor că a mers cu Marta în casa din Leon XIII, iar acolo, în timp ce se certau, a lovit-o cu o scrumieră grea în cap. Când a văzut că nu mai respiră, l-a sunat pe Samuel Benitez şi i-a cerut să vină să-l ajute. El a ajuns la 21:30 şi amândoi au decis să arunce cadavrul în râu. Până acolo, l-au transportat cu motocicleta. Tot în râu a aruncat şi scrumiera. În aceeaşi declaraţie recunoaşte că în noaptea de 24/25 ianuarie 2009 purta sacoul pe care au fost găsite urmele de sânge, şi susţine că Cuco n-a avut nicio implicare în crimă.

Miguel a fost arestat. 20 de ore mai târziu versiunea lui se modifică: Samuel a mers la el între 21:30 şi 21:45 şi i-a spus să iasă afară. Lângă motocicleta lui era parcată o maşină, iar pe scaunul pasagerului era Cuco. Maşina, un VW Polo alb, era al mamei lui Cuco. Samuel şi Cuco au scos din casă trupul Martei, ţinându-l de subsori, l-au pus pe bancheta din spate a maşinii şi au plecat să-l arunce. Tot ei au aruncat şi scrumiera. Apoi, l-au dus pe el în Camas, la prietena lui. S-au despărţit la 22:15 sau 22:30, nu mai ştie exact. Pe 14 februarie 2009, Samuel Benitez a fost arestat pentru complicitate (n.r. – va fi pus în libertate abia pe 14 decembrie 2009). A doua zi, e arestat şi Cuco. Tot pe 15 februarie 2009, Miguel a adăugat la declaraţia anterioară că l-a chemat pe Samuel la 20:40 şi că nu el a curăţat sângele din cameră. Poliţiştii au mers pe varianta că fratele mai mare al lui Miguel a ajutat la ştergerea urmelor.

Un caz de crimă cu patru suspecţi, fără cadavru, arma crimei sau un mobil evident.  Doar o recunoaştere a faptei, cu mult prea multe versiuni. Suferea Miguel de amnezie? Pe lângă urmele de sânge găsite pe sacoul lui, mărturisirea era principala probă a anchetatorilor, iar Miguel ştia că de el depinde s-o facă să pară cât mai puţin credibilă. Anchetatorii n-au dezarmat: au verificat fiecare versiune spusă de el, cu localizări de telefoane, declaraţii de martori şi expertize genetice. Camera în care a avut loc crima a fost „periată”, pentru a se identifica profilele genetice ale tuturor persoanelor care au intrat vreodată acolo. Era nevoie de tot acest efort uriaş. Mai ales atunci când Miguel a încercat să pună crima în cârca altuia.

După ce a fost ucisă, fetei i-a sunat telefonul

În declaraţia din 16 februarie 2009, Miguel Carcano şi-a retractat declaraţiile anterioare, păstrând doar ultimele două variante şi adăugând alte detalii. Spune că a mers cu Marta în camera lui, unde au avut relaţii sexuale, apoi s-au certat, el s-a enervat şi a lovit-o pe fată cu scrumiera în tâmpla stângă. Ea a căzut, el a aruncat scrumiera pe pat, apoi a strigat-o, însă n-a primit niciun răspuns. Nu i se mai mişca pieptul, nu mai respira, aşa că el şi-a lipit urechea de ea şi a văzut că nu-i mai bate inima. Nervos şi speriat, după 2-3 minute l-a sunat pe Samuel de la un telefon public aflat lângă casă (n.r. – postul a fost identificat ulterior de poliţie). Când a intrat în casă, să-l aştepte pe Samuel, i-a sunat mobilul Martei. Conform declaraţiei lui, era o prietenă, pe nume Cristina. Conform declaraţiilor mamei, ea a fost cea care-şi suna fiica la acea oră.

„Nu am răspuns, am luat mobilul şi l-am băgat în buzunarul pantalonilor ei”, mărturiseşte asasinul. Spune apoi că a stat ţinând-o pe Marta de mână. Samuel a ajuns pe la 21:25 – 21:30 şi l-a chemat să-i deschidă uşa. Au folosit un scaun cu rotile pentru a scoate cadavrul din casă. Fratele său,  Francisco Javier Delgado Moreno, se afla în casă şi i-a ameninţat pe Samuel şi pe Cuco că, dacă vorbesc, li se va întâmpla ceva foarte rău. Cei trei au transportat cadavrul cu maşina şi l-au aruncat râul Guadalquivir. Pe 16 februarie 2009, fratele mai mare al lui Miguel a fost arestat şi el, pentru complicitate (n.r. – a fost eliberat pe 20 mai 2009).

Adriana Oprea-Popescu („Jurnalul Naţional”, 22 aprilie 2012)

Descrierea unei crime care a scos în stradă Spania

Statul spaniol a cheltuit 616.319,27 euro pentru operaţiunile de căutare, însă cadavrul fetei nu a fost găsit

Marta del Castillo, o tânără de 17 ani din Sevilla, a dispărut în seara zilei de 24 ianuarie 2009. Pe 13 februarie, pus în faţa probelor care arată că pe sacoul lui e sângele fetei, Miguel Carcano (20 de ani), fostul prieten al Martei, recunoaşte crima. Incomplet, aducând în scenă mai multe personaje, încurcând rolurile jucate de ele şi orele, pentru a-i induce în eroare pe anchetatori şi pentru a da cât mai puţină credibilitate mărturisirii lui.

Inconstanţa lui în declaraţii a făcut imposibilă găsirea cadavrului şi i-a scos statului spaniol din buzunar 616.319,27 euro, cheltuiţi pentru operaţiunile de căutare. Primul “periat” a fost râul Guadalquivir unde Miguel a spus, în prima lui mărturisire, că a aruncat cadavrul. A fost organizat cel mare dispozitiv de căutări din Spania, la el participând Poliţia Naţională, Garda Civilă, specialişti în navigaţie, Apărarea Civilă, Unitatea de Urgenţă Militară, Institutul Forţelor Armate, elicoptere ale Poliţiei Naţionale, Autoritatea Portuară, Grupul de Operaţiuni Speciale, procurori şi criminalişti. Au fost folosite excavatoare şi camioane.

Pentru a verifica veridicitatea declaraţiilor lui Miguel Carcano, experţii criminalişti au recoltat probe biologice de pe întreaga suprafaţă a camerei unde a avut loc crima. Pe 10 martie 2009 mai multe expertize genetice au fost finalizate şi au concluzionat că pe podeaua camerei se găseşte profilul lui Francisco Javier Garcia Marin (17 ani), zis şi Cuco, prieten cu Miguel, dar şi cu Marta. Cum Cuco nu apărea în dormitor în niciuna dintre versiunile lui, Miguel a fost luat la întrebări. A spus că nu-şi explică prezenţa ADN-ului acolo, dar nici diversitatea de urme biologice aparţinând Martei în camera sa. A menţinut versiunea conform căreia el a lovit-o pe fată cu o scrumieră în cap, iar ea a murit, şi a insistat asupra faptului că Marta este în râu, pentru că acolo a fost aruncată.

Pe 16 martie 2009, căutările în Guadalquivir au fost sistate. Miguel a apărut cu o nouă versiune. Una care arunca în aer toată ancheta.

Strangulată cu un prelungitor

El spune că pe 24 ianuarie 2009 a ajuns împreună cu Marta în casa din str. Leon XIII la ora 20:15. Fratele său mai mare a plecat de acasă la 20:30. Apoi, el şi Marta au băut Bacardy cu Cola şi au fumat un joint. Pe la 20:40 a venit şi Cuco. L-au lăsat în living, iar el şi fata au urcat în dormitor, unde au făcut sex. S-au întors în salon, iar Cuco a încercat să o sărute pe Marta. Ea s-a ferit, iar Cuco i-a tras două palme, spărgându-i buza. Marta a căzut în genunchi, el a încercat să intervină, însă Cuco a scos cuţitul şi i l-a pus la gât, cerându-i să plece. “Eram paralizat, era afectat de drog, şi fizic m-am simţit în imposibilitatea de a-i face faţă”, declara Miguel pe 16 martie 2009. Cuco a tras-o de păr pe Marta în dormitor, şi el, din living, a auzit-o cum plânge şi ţipă, ş-apoi cum se îneacă cu ceva în gură.

Uşa era deschisă. Miguel spune că a văzut cum fata era lovită în faţă, cum în gură îi fusese îndesat un ciorap şi cum Cuco o viola. El privea, încremenit, şi-i pare rău că nu a împiedica ce s-a întâmplat. Apoi, Cuco a legat-o pe Marta cu mâinile la spate, folosind o bandă de culoare neagră. A luat pe urmă un cablu prelungitor de pe raftul de sus al biroului şi s-a aruncat asupra fetei, care stătea în genunchi, strangulând-o. El privea din uşă, inert, spasmele şi tremurul Martei. În baie avea un tensiometru, pe care-l folosise mama lui, şi Cuco l-a luat, a măsurat cu el pulsul fetei şi a văzut că e moartă. Ea avea sânge la gură. Capul îi era lângă biroul calculatorului (n.r.- Miguel a descris poziţia fetei la reconstituirea făcută în prezenţa judiciariştilor). Apoi, Cuco a ieşit din cameră, şi lui i-a spus să nu mişte.

Nu ştie cât i-a luat lui Samuel să ajungă acolo, dar nu mult, ceea ce-l face să creadă că, în acea după-amiază, el împrumutase maşina mamei lui Cuco. Toţi trei au băgat corpul Martei în nişte saci mari de gunoi. În alţi saci, mai mici, au pus lucrurile fetei: blugii, o eşarfă roz, sacoul ei de catifea, cheile, telefonul mobil… Au pus apoi cadavrul fetei, învelit în saci, într-un scaun cu rotile de care se folosise mama lui Miguel, când trăia, l-au dus pe o stradă învecinată şi l-au aruncat într-un tomberon. Ceilalţi trei saci, cu lucrurile fetei, i-au pus în alte containere, diferite. Într-unul din saci era şi prelungitorul cu care Marta fusese strangulată. Miguel îşi mai aminteşte că în acea seară un vecin l-a văzut când ducea scaunul cu rotile, însă nu poate da mai multe amănunte, pentru că era sub influenţa drogurilor. S-a întors înapoi, în cameră, să facă curat, şi a văzut că, în special pe podea, era mult sânge.

A curăţat cu un mop, folosind înălbitor şi amoniac. În jurul orelor 22:50 a ajuns în Camas (lângă Sevilla), la prietena lui. Cu ea mai erau sora şi bunica ei. Le-a salutat şi a intrat în dormitor. Apoi a fost sunat de Estefania, prietena lui Samuel, care i-a transmis că acesta vrea să vorbească cu el. L-a sunat şi i-a explicat că l-a ajutat pe “piticu’”, pe Cuco adică, pentru că sunt prieteni. Samuel i-a spus să declare poliţiei că Marta a plecat din Leon XIII la 21:30. Miguel i-a mai zis că în jur de ora 00:10 (pe 25.01.2009) a fost sunat de părinţii Martei.

Şi-a încheiat declaraţia dată anchetatorilor pe 16 martie spunând că povestea cu scrumiera a fost inventată, n-a avut nicodată în casă vreuna care să corespundă descrierii. Şi adăugând că fratele său mai mare n-a avut nimic de-a face cu crima.
După ce Miguel a declarat că a aruncat cadavrul într-un tomberon, căutările s-au mutat din râul Guadalquivir la depozitul Alcala de Guadaira, care colectează gunoiul din tot oraşul Sevilla. Având în vedere timpul scurs de la dispariţia fetei, au fost verificate, pentru găsirea cadavrului, peste 40.000 de tone de gunoi. Fără niciun rezultat.

Aceeaşi versiune cu viol şi strangulare, doi autori

Pe 17 martie 2009, Miguel declara anchetatorilor că se teme în arest pentru viaţa lui şi solicită măsuri de protecţie. După care a adăugat, la declaraţia anterioară, că el, Marta şi Cuco (foto) s-au întâlnit în casa din str. Leon XIII pentru că de acolo urma să meargă la un bar, unde se vedeau cu mai mulţi prieteni comuni. Spune că el şi Cuco au agresat-o sexual pe Marta, apoi, tot amândoi, au strangulat-o şi i-au aruncat cadavrul într-un tomberon aflat pe o stradă perpendiculară cu Leon XIII. În plus, de această dată susţine că Samuel nu a fost acolo.

Cea mai detaliată versiune de recunoaştere a crimei s-a dovedit a fi, verificată cu probe ştiinţifice, o mare minciună. De ce a încercat Miguel să arunce crima pe umerii altuia? La acea dată, Cuco avea 17 ani, era minor şi beneficia, prin urmare, de o lege mai blândă. El a fost judecat, de altfel, pentru infracţiunea de ascundere a crimei, de un Tribunal pentru Minori, care l-a şi condamnat, înainte ca procesul pentru uciderea Martei del Castillo să fi început, la Tribunalul Provincial din Sevilla.

Adriana Oprea-Popescu („Jurnalul Naţional”, 24 aprilie 2012)

Crimă probată cu recunoaşterea faptei şi expertize genetice

Condamnat la 3 ani de închisoare, complicele criminalului e pus să plătească peste 400.000 de euro pentru căutările cadavrului

Marta del Castillo (17 ani) a dispărut din Sevilla în seara zilei de 24 ianuarie 2009. Trei săptămâni mai târziu, fostul ei prieten, Miguel Carcano (20 ani) recunoaşte că a ucis-o, lovind-o cu o scrumieră în cap. De-a lungul timpului, revine însă asupra declaraţiilor cu alte versiuni, refuzând să mărturisească locul exact în care a ascuns cadavrul. Guvernul spaniol a cheltuit 616.319,27 euro pe operaţiunile de căutare, fără să poată găsi trupul Martei.

Ancheta a fost extrem de costisitoare: pentru a verifica declaraţiile suspecţilor, au fost audiaţi 90 de martori, au fost consultaţi 15 experţi şi au fost depuse la dosar peste 30.000 de probe (interceptări telefonice, expertize, fotografii criminalistice, obiecte ridicate pentru a fi expertizate, etc.)

Pe 16 martie 2009, Miguel Carcano răstoarnă ancheta, declarând că nu el, ci un prieten, Cuco (17 ani), este cel care a ucis-o pe Marta, strangulând-o cu un cablu prelungitor, după ce o violase. A doua zi declară că şi el a participat la viol, dar şi la crimă. Instanţa reţine însă că niciuna dintre aceste versiuni nu e susţinută de probele biologice ridicate din camera unde a avut loc crima. “Doar sub scaunul de la biroul calculatorului se regăseşte şi profilul genetic al lui Cuco”, se spune în sentinţă. În plus, în descrierea agresiunii sexuale la care Marta fusese supusă de Cuco, Miguel spune că agresorul s-ar fi sprijinit, la un moment dat, de o margine a patului. “Probele biologice recoltate de criminalişti pe 30 ianuarie 2009 arată că în acea zonă a fost găsit doar un amestec de profile genetice aparţinând lui Miguel şi unei femei neidentificate”, precizează sentinţa.

Abia pe 9 septembrie 2009 Miguel recunoaşte că a minţit şi se întoarce la varianta iniţială, în care el a lovit-o pe fată cu o scrumieră în cap. Continuă însă să susţină că Samuel Benitez (20 ani) şi Cuco l-au ajutat să scape de cadavru. Declaraţia pe care o retractase e însă singura plină de detalii exacte. Şi cutremurătoare. Miguel descria agonia Martei în timp ce era strangulată, spasmele şi tremurul picioarelor ei. Întrebat fiind de anchetatori cum de a fost posibil să furnizeze atâtea amănunte, el a spus că a făcut acea declaraţie fiind sub influenţa heroinei pe care o consumase în închisoare. În ziua aceea însă, el fusese tot timpul la audieri, fără să manifeste vreun simptom că s-ar afla sub efectul drogurilor.

La interogatoriul din 9 septembrie 2009, Miguel furnizează şi mobilul crimei: Marta îi ceruse să se împace cu ea şi să-şi părăsească actuala prietenă, iar el s-a enervat şi a lovit-o. Cuco era şi el în casă, susţine Miguel, şi el a fost cu ideea să-l sune pe Samuel. Pentru a verifica dacă fata mai trăieşte, Miguel i-a verificat pulsul cu un tensiometru pe care mama lui îl folosea, când trăia. El, Cuco şi Samuel au transportat cadavrul la maşină cu un scaun cu rotile, care fusese tot al mamei lui. Cadavrul a fost aruncat de Cuco şi de Samuel; la miezul nopţii, ultimul l-a sunat spunându-i că “e în râu”. În această declaraţie criminalul susţine că a aruncat fapta pe Cuco pentru a-l pedepsi: acesta declarase anchetatorilor că şi fratele lui Miguel ar fi implicat în ascunderea crimei. În declaraţia lui finală, Miguel a păstrat această ultimă versiune, adăugând că discuţia în care Samuel i-a spus că a aruncat cadavrul în râu nu e reală.

Trimis în judecată separat şi judecat de un Tribunal pentru Minori, Francisco Javier Garcia Marin (Cuco) a fost condamnat pe 23 martie 2011, pentru ascunderea crimei, la 2 ani şi 11 luni de închisoare, plus încă o lună sub control judiciar. Procurorii, care îl acuzaseră de crimă şi viol, solicitaseră o pedeapsă de 6 ani de detenţie. În plus, Cuco a fost obligat, prin decizia instanţei, să plătească statului 414.908 euro din suma cheltuită pentru găsirea cadavrului. Cum el era minor la data comiterii faptei, datoria s-a transferat, automat, în contul părinţilor.

În toamna lui 2011, procurorii au trimis la Tribunalul Provincial din Sevilla dosarul în care Miguel e acuzat, la rându-i, că a ucis-o pe Marta, alături de alţi trei inculpaţi acuzaţi de tăinuire (fratele lui Miguel – Francisco Javier Delgado Moreno şi prietena acestuia – Garcia Mendaro, dar şi Samuel Benitez Perez). Acuzarea a cerut pentru Miguel o pedeapsă de 52 de ani de închisoare, iar pentru ceilalţi trei – între 5 şi 8 ani.
În rechizitoriu s-a reţinut că Miguel a ucis-o pe Marta lovind-o puternic în tâmpla stângă cu o scrumieră cilindrică, din cristal gros. Conform estimărilor legiştilor, fata a murit imediat. Cuco, care se afla în casă în acel moment, l-a ajutat pe Miguel şi, împreună cu o a treia persoană, au pus cadavrul într-un scaun cu rotile şi l-au transportat într-un loc rămas necunoscut. Procurorii mai consideră şi că fratele lui Miguel l-a ajutat pe acesta să şteargă urmele crimei.

Singurele probe directe din dosar sunt recunoaşterea faptei (cu cele cinci versiuni ale sale), câteva urme de sânge cu ADN-ul Martei (cele găsite în buzunarul sacoului lui Miguel Carcano şi cele de pe cuvertura patului, unde criminalul a aruncat scrumiera după ce a lovit-o pe fată), plus un amestec de profile genetice aparţinând lui Miguel şi Martei, găsit pe mânerul drept al scaunului cu rotile.

Miguel Carcano a fost expertizat de legişti şi psihologi. Conform concluziilor raportului din 31 iulie 2009, el “nu prezintă nicio modificare psihopatologică, nicio tulburare psihică sau de comportament. La data comiterii faptei, nu avea alterată capacitatea de cunoaştere sau voinţa. Are o personalitate manipulatoare”.

Ascunderea cadavrului a cauzat prejudicii morale şi psihice familiei

Printre zecile de mii de probe depuse la dosar există şi câteva ce vorbesc despre durerea familiei Martei. Experţii legişti i-au evaluat pe părinţii victimei, ajungând la următoarele concluzii: “Eva Casanueva Nunez (45 de ani, mama Martei) – durere nerezolvată. Declaraţiile constante cu privire la posibilitatea găsirii cadavrului fiicei ei îi provoacă o stare de incertitudine continuă, cauzând o anxietate intensă. Acest fapt duce la o durere prelungită, producând un episod depresiv. Necesită tratament psihofarmacologic (antidepresiv şi anxiolitic). Sentimentul că nu e îndeajuns de puternică provoacă din nou recidiva”. “Antonio Abad del Castillo Marquez (47 ani, tatăl Martei) – doliu patologic; el nu a putut depăşi acest episod din diverse motive: neîncredere cu privire la moartea fiicei sale, aşteptările că ea ar putea fi încă în viaţă, un sentiment copleşitor de mânie împotriva celor ce-i generează suferinţele intense, incapacitatea de a aprecia corect situaţia actuală. Nu e exclus ca, dacă ar exista posibilitatea, el să treacă la acte ostile împotriva celor pe care-i consideră responsabili pentru suferinţa lui”.

Acest raport a fost întocmit nu numai pentru a justifica prejudiciul moral cauzat părinţilor Martei, ci şi pentru a identifica prejudiciul psihic, pentru care nu se solicită daune. Refuzul lui Miguel de a spune exact unde este cadavrul Martei a mărit suferinţa părinţilor, care nu s-au putut consola nici măcar cu un mormânt unde să-i poată aprinde o lumânare fiicei lor.

Adriana Oprea-Popescu („Jurnalul Naţional”, 25 aprilie 2012)

Scrisoarea unei mame către ucigaşul fiicei ei

Instanţa i-a achitat pe trei din cei patru inculpaţi în cazul Marta del Castillo. Ucigaşul a primit pedeapsa maximă

Marta del Castillo (17 ani) a dispărut din Sevilla într-o seară de sâmbătă, 24 ianuarie 2009. Trei săptămâni mai târziu, fostul ei prieten, Miguel Carcano (20 ani), a recunoscut că a ucis-o, lovind-o în cap cu o scumieră grea. Mărturisirea sa are cinci versiuni diferite însă în niciuna din ele criminalul nu indică locul în care a fost ascuns cadavrul. Parchetul a trimis dosarul Tribunalului Provincial din Sevilla, cerând pentru Miguel Carcano o pedeapsă de 52 de ani de închisoare, iar pentru ceilalţi trei inculpaţi, acuzaţi de tăinuirea crimei, între 5 şi 8 ani.

Instanţele din Spania nu au vreo reţinere în a condamna pentru crimă fără cadavru. O demostrează practica judiciară. Cât priveşte prezumţia de nevinovăţie, “având în vedere natura ei, de prezumţie relativă, poate fi înlăturată numai datorii unei <<activităţi probatorii minime>>. Pentru a condamna, e nevoie de certitudinea de vinovăţie, obţinută prin valorificarea probelor. Numai certitudinea subminează prezumţa de nevinovăţie, se spune în sentinţa dată de Tribunalul Provincial din Sevilla. Judecătorii au verificat dacă  incriminarea fiecărui inculpat se justifică printr-un minim probatoriu.

Samuel Benitez Perez (20 ani) a fost acuzat de tăinuirea crimei, în urma declaraţiilor făcute de Miguel Carcano, care a spus că el ar fi ajutat la transportarea şi la ascunderea cadavrului, dar şi din cauza a două declaraţii date chiar de el, în care-şi recunoştea implicarea. Judecătorului de instrucţie, Samuel i-a mărturisit că a scris acele declaraţii la presiunea poliţiei. Din localizarea apelurilor de pe mobil s-a stabilit că el se afla în Montequinto (lângă Sevilla) în seara zilei de 24 ianuarie 2009, dar şi în primele ore ale dimineţii de a doua zi. Alibiul lui este confirmat de martori. La ora 23:00, în seara când Marta a fost ucisă, Alejandra, verişoara ei, l-a sunat pe Samuel, spunându-i că fata a plecat cu Miguel şi n-a mai apărut, iar el nu-i răspunde la telefon. Samuel l-a sunat şi el pe Miguel, iar acesta i-a zis că s-a despărţit de Marta la 21:30. La ora 2:30, Samuel a plecat cu autobuzul la Sevilla unde, alături de părinţii şi de prietenii fetei, a participat la căutările ei. Nicio urmă biologică din cele găsite în camera unde a avut loc crima nu-i aparţine lui Samuel, iar instanţa a reţinut, prin urmare, că nicio probă obiectivă nu se coroborează cu declaraţiile incriminatoare ale lui Miguel Carcano. Prin decizia dată de Tribunalul Provincial din Sevilla pe 13 ianuarie 2012, Samuel Benitez Perez a fost achitat.

Francisco Javier Delgado Moreno (41 ani), fratele mai mare al lui Miguel Carcano, e şi proprietarul casei din str. Leon XIII, unde a fost ucisă Marta. Deşi nu locuia acolo permanent, Miguel avea o cameră a lui. În seara zilei de 24 ianuarie 2009, Francisco a plecat de acasă la 20:40, a mers la fosta lui soţie, să-şi vadă fiica, şi a stat acolo până la 23:30, când actuala lui prietenă, Garcia Mendaro (32 ani) a venit şi l-a luat cu maşina. Au mers împreună la un bar, iar Francisco a ajuns acasă la ora 4:00. Deşi procurorii susţin că e implicat în ştergerea urmelor şi în tăinuirea crimei, el a negat întotdeauna că ar  avea vreun amestec în fapta comisă de fratele său. “A rămas constant în declaraţia sa, pe care o poate proba cu martori. Localizarea apelurilor de pe mobil îi susţin versiunea monolitică”, notează instanţa, care a decis achitarea lui. Garcia Mendaro, prietena lui, acuzată pentru aceleaşi infracţiuni, a fost de asemenea achitată.

Coroborând probele din dosar, instanţa a apreciat că moartea Martei s-a produs pe 24 ianuarie 2009, între orele 21:00 şi 22:15, în urma unei lovituri puternice pe care Miguel i-a aplicat-o în zona capului, cu o scrumieră. Nu s-a putut stabili dacă victima a fost sau nu şi agresată sexual. Instanţa a apreciat că trupul Martei a fost scos din casă înainte de miezul nopţii şi că Miguel a participat, împreună cu una sau mai multe persoane, la ascunderea cadavrului, utilizând scaunul cu rotile ce fusese al mamei lui.

Patru acuzaţi, trei achitări. Înainte ca procesul de la tribunalul Provincial din Sevilla să înceapă, Tribunalul pentru Minori îl condamnase pe Francisco Javier Garcia Marin (17 ani), zis şi Cuco, la 2 ani şi 11 luni de închisoare, plus o lună sub supraveghere, şi la plata a 414.980 euro din suma cheltuită pentru căutările cadavrului.

Prea puţin, au spus spaniolii. Şi în 40 de oraşe din Spania au fost organizate marşuri de protest.

 20 de ani de închisoare plus plata a 428.000 de euro

Instanţa e reţinut în sarcina lui Miguel Carcano comiterea infracţiunii de omor fără premeditare, faptă pentru care Codul Penal spaniol prevede o pedeapsă cuprinsă între 15 şi 20 de ani de închisoare. Miguel Carcano a primit maximul, apreciindu-se gravitatea faptelor comise ulterior crimei: refuzul de a spune unde este cadavrul şi declaraţiile prin care a incrimnat persoane care, s-a dovedit apoi, erau nevinovate. În stabilirea pedepsei s-a ţinut cont şi de vârsta victimei (17 ani), dar şi de relaţia de prietenie ce exista între inculpat şi victimă, relaţie ce a anulat orice instinct de autoapărare al fetei, ea neputându-se aştepta la un atac din partea lui.

Pe 13 ianuarie 2012, Miguel Carcano a fost condamnat la 20 de ani de închisoare, interdicţia de a locui în următorii 30 de ani în acelaşi oraş cu părinţii şi surorile Martei, de a se apropia de ei mai mult de 500 de metri şi de a încerca să comunice cu ei, prin orice mijloace. Instanţa l-a obligat la plata a 1/7 din costurile cauzei, declarând din oficiu restul cheltuielilor.

În materie civilă, Miguel Carcano îi va despăgubi pe părinţii Martei cu câte 140.000 de euro fiecare, iar pe surorile ei – Monica (12 ani) şi Lorena (14 ani) – cu câte 30.000 de euro fiecare, pentru prejudiciul moral cauzat.

Sentinţa nu este definitivă, procurorii au făcut deja recurs, considerând inadmisibilă achitarea celorlalţi 3 inculpaţi, împotriva cărora, susţin ei, există probe suficiente, dar şi refuzul instanţei de a-l obliga pe Miguel Carcano să plătească integral costurile operaţiunilor de căutare (616.319,27 euro).

“Moartea fiicei mele te-a lăsat gol, Miguel”

În decembrie 2011, Eva Casanueva (mama Martei del Castillo), i-a scris o scrisoare asasinului fiicei ei (Miguel Carcano) şi i-a trimis-o la închisoare.

“Bună Miguel,

Cu siguranţă că nu vei vrea să citeşti această scrisoare, dar mă văd obligată să o scriu, într-o ultimă încercare de a implora persoana ce poate pune capăt interminabilei mele torturi, aceea de a nu ştii unde-mi este fiica. De a mă gândi mereu că, pentru un legământ al tăcerii, ea nu se odihneşte acolo unde ar trebui, în pământ sfânt, de unde sufletul i s-ar înalţa la Dumnezeu, unde aş putea să-i duc flori de ziua ei, unde aş putea sta de vorbă cu micuţa mea. De a-mi imagina în continuu că zâmbetul care-ţi plăcea atât de mult putrezeşte acum într-o groapă de gunoi, pe fundul unui râu sau îngropată într-un mormânt, care nu-i mormânt, ci doar o groapă ascunsă pentru toată lumea sau doar pentru tine.

Te implor încă o dată să mă suni sau să-mi scrii, eu nu vreau decât să te ascult, nu să te insult, nici să-ţi fac reproşuri, doar să te ascult.

Uneori, mă întreb de ce taci şi nu vreau să-mi imaginez ce ar crede mama ta despre tine, dacă te-ar vedea. Ce ar crede despre ceea ce s-a întâmplat, despre durerea pe care mulţi o simţim, despre durerea mea. Ce ţi-ar spune ea, luându-te de mână şi mângâindu-ţi părul? Ce te-ar ruga, acum, când eşti închis şi ai în faţă ameninţarea unui viitor atât de negru?

Moartea mamei tale te-a lăsat singur, însă moartea fiicei mele te-a lăsat gol, acel gol în stomac care nu te lasă să dormi, pentru că nu există faptă mai crudă şi mai demnă de dispreţ decât să iei viaţa altei persoane. Şi mai ales dacă acea persoană ţinea la tine, aşa cum ţinea Marta. Pentru că Marta se bucura întotdeauna atunci când ţie îţi mergea bine.

Poate că această scrisoare o să te scoată din sărite sau poate o să râzi în timp ce citeşti cuvintele scrise din durerea unei mame care se chinuie, dar poate că, într-o zi, vei înţelege toată suferinţa pe care o provoci acum unor părinţi şi unor surori care, în ciuda a tot ceea ce s-a întâmplat, încă îţi mai spun <<El Miguel>> (n.r. – adresare familiară, ce denotă prietenie apropiată şi afecţiune).

Nu vreau decât să-mi spui, pentru mama ta, pentru tine sau pentru mine, Miguel, unde este trupul drag al fetiţei mele”.

La emisiunea “1.000 de zile fără Marta”, difuzată de postul Telecinco, s-a spus că Miguel Carcano ar fi declarat că nu ştia cine i-a trimis acea scrisoare, pe care nici nu citit-o.

Adriana Oprea-Popescu („Jurnalul Naţional”, 26 aprilie 2012)

Sentinţa Tribunalului Provincial din Sevilla

AUDIENCIA PROVINCIAL DE SEVILLA, SECCIÓN SÉPTIMA – SENTENCIA Nº 1 /2012

Şi întreaga Spanie a declarat: „Todos somos Marta”

Fotbaliştii de la Real Madrid, FC Sevilla şi Real Betis au intrat pe teren purtând tricouri cu poza fetei ucise

„Marta del Castillo Casanueva, în vârstă de 17 ani, 1,65 m înălţime, ochii verzi. Ultima oară a fost văzută pe 24 ianuarie 2009, la orele 21:30. Purta blugi, o bluză albă cu mâneci roz, o jachetă de catifea neargă şi o eşarfă roz. Vă rugăm, dacă aţi văzut-o, să sunaţi imediat la 091″.

Afişe cu anunţul acestei dispariţii au stat lipite, luni la rând, pe stâlpii lampadarelor, pe pereţi şi-n staţiile din Sevilla. La cinci zile după ce ea a dispărut, povestea Martei a făcut înconjurul lumii. Colegi de clasă, prieteni, vecini de cartier, dar şi oameni care n-au cunoscut-o niciodată s-au mobilizat pentru ea, într-un număr copleşitor. Anunţul dispariţiei a devenit viral pe internet, iar numărul voluntarilor care s-au oferit să lipească afişe pentru găsirea fetei a înregistrat o premieră: niciodată Spania nu se mai mobilizase astfel pentru o persoană dispărută.


Pe 30 ianuarie 2009, mobilizaţi prin reţelele de socializare pe internet, 3000 de oameni au demonstrat în Sevilla, cerând poliţiei să se implice în rezolvarea acestui caz. Şi, pentru prima oară, s-a strigat „Todos somos Marta”. „Toţi suntem Marta”. Pe 7 februarie, o demonstraţie similară a scos în stradă alte mii de oameni.

Pe 13 februarie 2009, fostul prieten al Martei, Miguel Carcano (20 ani), a recunoscut că a ucis-o. El era cel care spusese că a văzut-o ultima oară pe Marta la 21:30. Minţise. Curând, alţi doi prieteni de-ai săi aveau să mărturisească poliţiei că au fost complici la ascunderea cadavrului. Vestea că Marta a fost ucisă, împrejurările, nici acum pe deplin elucidate, în care s-a produs tragedia şi refuzul suspecţilor de a spune unde este cadavrul au mărit impactul emoţional al cazului. Solidaritatea spaniolilor cu familia Martei a crescut, devenind necondiţionată. Ancheta penală, şi apoi procesul s-au desfăşurat sub o extraordinară presiune a străzii, transmisă şi amplificată de mass-media.

Familia Martei a iniţiat o campanie de strângere de semnături pentru un referendum care să reintroducă pedeapsa cu închisoarea pe viaţă. Pe 21 februarie 2009, circa 5000 de oameni au demonstrat la Madrid avându-i în frunte, în primele rânduri, pe părinţii fetei ucise. Câteva zile mai târziu, premierul de atunci al Spaniei, Jose Luis Rodriguez Zapatero, s-a întâlnit cu ei, pentru a le declara sprijinul şi simpatia. Dar şi pentru a le aminti că închisoarea pe viaţă nu e posibilă, ea fiind eliminată din 1978, odată cu intrarea în vigoare a actualei Constituţii. Pe 4 martie 2011, liderul Partidului Popular din Spania, Mariano Rajoy (actualul premier al Spaniei), a vizitat şi el familia Martei şi a introdus apoi sentinţa pe viaţă în manifestul său electoral pentru alegerile din 2011.

Curând, au apărut tricouri, insigne şi lumânări cu chipul fetei ucise şi cu sloganul „Todos somos Marta”. Prietenii au postat anunţuri pe reţeaua socială MySpace, s-au creat pagini pe Facebook, iar pe YouTube au fost urcate fotomontaje cu fotografiile fetei. Sute de utilizatori de internet s-au alăturat campaniei, iar în localităţi din întreaga Spanie, dar şi din America Latină sau din Europa, au apărut afişe prin care se cere “Justiţie pentru Marta”.

În memoria Martei del Castilllo au fost scrise melodii şi piese de teatru, au fost făcute procesiuni înaintea sărbătorilor de Paşte, au fost organizate concerte, pe stradă sau în săli pline de spectatori. Mai mulţi cântăreţi din Spania au scos, în scop caritabil, un album intitulat “Cântece pentru Marta”. Spaniolii donează bani, într-un cont special deschis, pentru a sprijini demersurile părinţilor fetei, iar pe Platforma online creată pentru Marta del Castillo sunt afişate plăţile efectuate către avocaţi şi dovada achitării altor taxe judiciare.

Pe 13 ianuarie 2012, Tribunalul Provincial din Sevilla i-a achitat pe trei dintre inculpaţi, condamnându-l doar pe Miguel Carcano la 20 de ani de închisoare. Procurorii ceruseră 52. Spaniolii s-a revoltat şi au ieşit în stradă, cu miile, în 40 de oraşe din Spania. Pe 24 ianuarie 2012, când au comemorat trei ani de la uciderea ei, 40.000 de oameni au scandat “Todos somos Marta” pe străzile din Sevilla. O extraordinară lecţie de democraţie şi de solidaritate. Dovada unui popor viu, care a înfiat durerea unei familii, identificându-se cu părinţii tinerei ucise.


În România, cazurile similare sunt trecute cu vederea. Dacă, prin absurd sau din lipsă de subiecte, ele ajung într-o zi temă de dezbatere, atenţia vorbitorilor se concentrează pe întrebări cu caracter retoric, de tipul “ce căuta fata, singură, la acea oră, în casa unui fost prieten?”, “cât de libertin era comportamentul ei?” şi “oare nu e fugită în lume, cu un alt băiat?”. Spaniolii n-au pus niciuna din aceste întrebări inutile şi nici n-au stat în casă, spectatori de ocazie la tragedia altora. Au ieşit pe stradă, conştienţi fiind că ce i s-a întâmplat Martei s-ar putea întâmpla, într-o zi nenorocită, cu fiecare dintre copiii lor.

Spirit civic pe stadioanele de fotbal

La cinci zile de la dispariţia Martei, pe 29 ianuarie 2009, Real Betis a intrat pe teren, în meciul din Copa del Rey jucat împotriva celor de la Mallorca, purtând tricouri cu chipul fetei şi mesajul “Por favor, gue vuelva Marta” (“Vă rugăm, aduceţi-o pe Marta”).

Fotbaliştii de la FC Sevilla au preluat ideea şi s-au alăturat şi ei campaniei.

În februarie 2009, în meciul cu Racing Santander, fotbaliştii de la Real Madrid au intrat, la rându-le, pe un stadion plin cu 73.000 de spectatori, îmbrăcaţi cu tricouri pe care, sub chipul Martei, era scris: “Todos somos Marta”.

Cazul Martei a ajuns însă dincolo de graniţele Andaluziei. Întreaga ţară a fost mişcată de dispariţia şi, apoi, de moartea tinerei de 17 ani, iar la meciul amical contra Angliei din 12 februarie 2009, naţionala Spaniei a ieşi la încălzire purtând aceleaşi tricouri albe devenite simbol: sub poza fetei era scris “Todos somos Marta. Te esperamos” (Toţi suntem Marta. Te aşteptăm”).

Adriana Oprea-Popescu („Jurnalul Naţional”, 28 aprilie 2012)

„Mărturisesc, vă voi arăta unde am îngropat-o pe soţia mea”

Condamnat pe viaţă pentru uciderea soţiei

Adrian Prout a fost găsit vinovat în baza unor probe circumstanţiale, prin „inferenţă” logică

Adrian Prout (45 de ani) avea motive să scape de mai vârstnica lui ne­vastă; în urma divorţului el ar fi trebuit să-şi vândă ferma la care ţinea enorm

O femeie de 55 de ani din Gloucestershire, Marea Britanie, a dispărut pe data de 5 noiembrie 2007. Kate Prout (foto dreapta) era o profesoară ieşită la pensie, retrasă la o fermă dintr-un sătuc englezesc împreună cu soţul ei, mai tânăr decât ea cu 10 ani. Înainte de dispariţie, femeia devenise o celebritate locală, susţinând o campanie prin care solicita Guvernului mărirea subvenţiilor la lapte pentru crescătorii de animale. Ancheta a scos la iveală faptul că soţii  erau pe cale să divorţeze, iar Kate îi ceruse bărbatului 800.000 de lire sterline. Adrian Prout, prosper patron al unei firme de instalat conducte pentru sisteme de irigaţii şi proprietar al fermei din Redmarley, fermă evaluată la 1,2 milioane de lire, a fost pus sub acuzare de trei ori pentru uciderea soţiei sale, dar abia în 2010 a fost condamnat pe viaţă pentru crimă. N-a recunoscut niciodată că ar fi vinovat de dispariţia soţiei şi nu le-a mărtu­risit rudelor femeii unde se află rămăşiţele ei pentru a putea fi înmormântată şi plânsă.


Kate Prout, o doamnă cochetă, cu o pasiune în a-şi schimba culoarea părului foarte des şi interesată de olărit, modă şi grădinărit, a dispărut într-o zi de noiembrie 2007. După-amiază a vorbit la telefon cu cumnata sa, soţia fratelui, care a declarat că fe­meia părea „netulburată şi ferici­tă”. A mai dat un telefon la bancă şi apoi a dispărut cu desăvârşire. După 5 zile de la ultimul contact cu lumea din afara fermei, soţul ei a reclamat la Po­liţie că soţia a fugit de-acasă. Fără ac­t­e, fără paşaport, fără geantă sau cărţi de credit. În dulap, poliţiştii i-au gă­sit toate hainele. Au început că­u­tă­ri­le cu câini de urmă, s-au făcut scoto­ciri, săpături în pădurile din apropiere şi pe terenurile aparţinând fermei, iar lacurile din ţinut au fost scormo­ni­te de scanfandri. Nici urmă de Kate.

Pornind de la atitudinea relaxată a lui Adrian Prout, poliţiştii l-au considerat în scurt timp suspectul principal. În jurnalul fostei profesoare, poliţiştii au găsit povestite mai multe certuri violente dintre cei doi soţi, iar Kate mărturisea că se teme pentru viaţa ei. Mai mult, pe 1 februarie 2007, femeia a chemat poliţia pentru că bărbatul a bătut-o şi a ameninţat că o va ucide, aruncând-o într-o piscină goală. Procurorul de caz, Paul Dunkels, a făcut publice pasaje din jurnalul femeii. „Seara în care m-a ameninţat şi l-am reclamat la poliţie. A fost arestat, dar nu i-a fost adusă nici o acuzaţie pentru că nu aveam nici un semn pe mine, deci nici o dovadă a agresiunii. Ted şi Linda Wakefield au venit să mă ia. Acum, că suntem separaţi oficial, mi-a fost foarte frică să mă întorc la fermă. S-a înfuriat rău, de-am crezut că mi-a venit sfârşitul. Am fost foarte, foarte tulburată”, îşi notase Kate în jurnal.

Motivul scandalurilor din ultima vreme ar fi fost suma de bani solicitată de Kate în urma separării, sumă ce-l obliga pe Adrian să-şi vândă ferma din Redmarley D’Abitot.

Poliţistul care s-a ocupat de caz spune că de la început indiciile au dus la concluzia că femeia a fost ucisă. „Lipsea orice probă care să ne arate că Kate mai era încă în viaţă. Nu exista nici un motiv ca ea să plece de bună voie de-acasă”, a declarat ofiţerul de poliţie Neil Kelly. În timpul cercetărilor la faţa locului, un câine specializat în găsirea cadavrelor a indicat un anumit loc în sufrageria fermei celor doi soţi, deşi nu s-a găsit nici o urmă de sânge sau dovezi ale vreunei lupte.

La trei săptămâni de la dispariţia lui Kate, Adrian Prout a fost arestat. Lipsa oricăror dovezi concrete a  dus la eliberarea lui în scurt timp. În fe­bruarie anul următor, bărbatul a fost din nou arestat, pentru că ieşiseră la iveală noi „amănunte”. S-a descope­rit că Adrian avea o iubită cu care se vedea des, înainte ca nevasta să-i dispară. În ziua dispariţiei, acesta i-a trimis amantei sale, doamna Bellamy, un SMS în care-i spune că o iubeşte. În absenţa unor probe consistente, bărbatul a fost însă eliberat pentru a doua oară câteva luni mai târziu, sub control judicar.  La nici un an după dispariţia lui Kate, domnul Prout se logodeşte cu o altă femeie, Debbie Garlick, căreia îi face un copil. După mai bine de doi ani, pe 5 februarie 2010, Adrian Prout este găsit vinovat pentru uciderea soţiei sale şi condamnat la închisoare pe viaţă.

Dovezile în baza cărora Adrian a fost condamnat sunt circums­tan­ţiale. Adrian voia să scape de ne­vastă pentru că-i cerea mulţi bani la divorţ, lucru ce ar fi însemnat vinderea fermei la care ţinea enorm. Conflictele anterioare, ameninţările bărbatului şi aventurile lui extraconjugale au cântărit şi ele în acest puzzle. Pe de altă parte, femeia n-ar fi plecat niciodată fără geantă şi acte şi, în cei doi ani de dispariţie, şi-ar fi accesat măcar o dată conturile dacă ar fi fugit. Sunt câteva din premisele care au condus juraţii la concluzia că Adrian e făptaşul; nici un fir de păr, nici o urmă de sânge, nici un martor care să poată spună mai mult în acest caz.

Judecătorul Nigel Davis a subliniat, după pronunţarea sentinţei, că procurorii de caz au ajuns la concluzia că soţul este ucigaşul lui Kate printr-o „inferenţă”, punând cap la cap toate datele. „E ceea ce avocaţii numesc probă circumstanţială. Iar aceste dovezi circumstanţiale nu trebuie să fie cu nimic inferioare altor probe”, a adăugat acesta.

La pronunţarea sentinţei, acelaşi judecător a subliniat, conform The Telegraph, că refuzul lui de a mărtu­risi unde a ascuns trupul soţiei a constituit un factor agravant în stabilirea pedepsei.

„Mi-a rămas în minte o mică probă din acest proces: cum Kate obişnuia să-şi amintească de părinţii ei, ducându-le flori la mormânt. Bănuiesc că şi familia ei ar vrea să facă asta în cazul ei. Nu pot, din cauza ta”, a spus judecătorul. După verdict, fratele lui Kate, Richard Wakefield, l-a implorat pe Adrian să-i spună ce a făcut cu trupul surorii lui. Bănuiala anchetatorilor este că Prout s-a folosit de experienţa pe care o avea în montarea conductelor pentru a scăpa de cadavrul soţiei. Adrian Prout este acum în închisoare, i s-a refuzat testul cu detectorul de minciuni, iar pe Internet şi pe reţelele de socializare au apărut grupuri de susţinere care declară că bărbatului i s-a făcut o nedreptate.

Debbie, logodnica ce i-a dăruit o fiică, oferă recompensă oricui va oferi informaţii despre Kate, fiind convinsă că aceasta şi-a înscenat dispariţia pentru ca Adrian să fie acuzat de uciderea ei.

Ionela Gavriliu („Jurnalul Naţional”, 16 septembrie 2011)

„Îmi pare rău, am făcut-o…”

Kate Prout (55 de ani) a dispărut pe 5 noiembrie 2007 din Gloucestershire, Marea Britanie. Era cãsãtoritã cu Adrian Prout, mai tânãr decât ea cu 10 ani. Cei doi erau în pragul divorţului, dupã un mariaj de şapte ani. Aveau împreunã o fermã şi o afacere, avere estimatã la 1,6 milione de lire sterline. Adrian Prout îi oferise soţiei sale, la divorţ, 600.000 de lire sterline, în vreme ce ea pretindea 800.000 de lire. Imediat după ce Kate a dispãrut, Adrian a susţinut vehement faptul că ea ar fi plecat de acasã de bunã voie.

Anchetatorii nu au gãsit nici o probã directã: nici cadavrul, nici arma crimei, nici vreo urmã de material biologic sau vreun martor. Nu aveau nici mãcar recunoşterea faptei. În baza unor probe circumstanţiale, prin „inferenţă” logică, pe 5 februarie 2010, Adrian Prout a fost condamnat de Bristol Crown Court la închisoare pe viaţã pentru uciderea soţiei sale, cu o majoritate de 10 la 1.

În timpul cercetãrilor, pe durata procesului şi dupã ce a fost închis pentru executarea pedepsei, Prout a negat categoric orice implicare în dispariţia lui Kate, susţinând cã este victima unei grave erori judiciare.

În 2008, Adrian Prout s-a logodit cu Debbie Garlick, iar cei doi au împreunã un copil. Convinsă cã e nevinovat, Debbie a condus o campanie pentru el. Adrian Prout avea grupuri de suport care strângeau semnãturi pe internet, cerând eliberarea lui. Debbie oferea o recompensã de 10.000 de lire sterline pentru orice informaţie despre Kate, ea crezând cu tãrie că aceasta şi-a înscenat dispariţia doar pentru ca Adrian să fie acuzat de uciderea ei.

Prout cu logodnica lui, Debbie Garlick, cu puţin timp înainte de condamnarea lui

În august 2011, susţinãtorii lui Prout au obţinut prima mare victorie: aprobarea ca el sã fie testat cu detectorul de minciuni. Pentru ei, exista convingerea că rezultatul testului l-ar fi exonerat pe Prout de vinovãţie. Pentru anchetatori, rezultatul poligraf nu mai avea nicio valoare. Însã el s-a dovedit a fi scânteia ce a condus apoi la confirmarea întregii anchete penale.

Don Cargill este director general al NADAC (cea mai mare firma privatã de poligraf din Anglia), preşedinte al The British & European Polygraph Association (BEPA), membru cu drepturi depline al American Polygraph Association (APA) şi al World Association of Private Investigators (WAPI). Cargill l-a vizitat pe Prout în închisoare şi, la început, s-a lovit de refuzul lui Prout, care a declarat că nu vrea să fie testat. A fost însă, în cele din urmă, de acord cu procedura, declarând, conform spuselor lui Cargill, „mi-ar face mai bine, pentru Debbie”. Era ferm convins cã va trece testul, pãcãlind poligraful.

Printre alte întrebãri, Cargill i-a pus trei cu privire la crimã – dacă el şi-a ucis soţia, dacă el a aranjat cu altcineva să o omoare şi dacă el ştie unde se aflã trupul ei. Prout a răspuns „Nu” la fiecare, însã Cargill a declarat cã detectorul a indicat, la fiecare „Nu”, cã el minte. În acel moment, declara Cargill jurnaliştilor britanici, el i-a spus lui Prout: „Mã uit la un criminal”. Iar Prout i-a răspuns: „Nu chiar.” După ce a picat testul, „Prout a zâmbit ciudat şi a recunoscut că rezultatele sunt cele corecte. I-am spus că, în conformitate cu testele mele, el este, în mod clar, un criminal. Iar el doar a zâmbit din nou. Întâlnirea cu el a fost una dintre cele mai suprarealiste şi stranii experienţe din viaţa mea”, mãrturiseşte Cargill.

Logodnica lui Prout, cea care spera cã detectorul de minciuni va dovedi nevinovãţia lui, a primit cu stupoare verdictul dat de expertul poligraf.

Iar pe 16 noiembrie 2011, în timpul unei vizite pe care i-a fãcut-o la închisoare, Debbie Garlick avea să obţină de la el recunoaşterea crimei. Imediat după, în aceeaşi zi, ea a declarat unui post local de televiziune: „El doar a mărturisit”. Întrebatã ce anume i-a spus el, ea a răspuns, citându-l: „Îmi pare rău, am făcut-o…” A doua zi, poliţiştii au mers la penitenciar şi l-au audiat pe Adrian Prout, care a recunoscut cã şi-a ucis soţia, strangulând-o, şi cã apoi i-a îngropat cadavrul pe terenul pe care cei doi îl aveau. Ferma din Gloucestershire are o suprafaţã de 112 ha, iar acolo locuiserã, pânã de curând, şi Debbie împreunã cu copilul ei.

Prout (foto dreapta) a fost adus la fermă, în cătuşe.

Pe 18 noiembrie 2011, Prout a fost dus sub escortã pentru a indica locul exact în care a ascuns cadavarul. Pe 24 noiembrie 2011, dupã ce au cercetat amãnunţit o suprafaţă de aproximativ 250 de metri pãtraţi în jurul zonei indicate de Prout, poliţiştii au gãsit rãmãşiţele umane. Kate a fost identificatã imediat, în baza fişei dentare.

Imediat după mărturisirea lui Adrian Prout, susţinãtorii care militau pentru eliberarea lui au închis paginile de internet, sistând orice campanie şi declarând, o datã cu încetarea activităţilor, condoleanţe familiei lui Kate.

(Sursa foto: http://www.dailymail.co.uk)

„Nu există cadavrul, nu există nici crima”

Acesta a fost apărarea polonezului condamnat la 25 de ani de închisoare pentru că a ucis-o pe prietena lui, însărcinată în 8 luni

Mariusz Stepien a crezut tot timpul că va scăpa dacă nu va fi găsit cadavrul. Mai mult, în instanţă nu şi-a mai recunoscut fapta. Toate probele îi demonstrau vinovăţia, iar instanţa l-a condamnat fără nici o ezitare.

„Nu există cadavru, deci nu există nici crima”, declara Mariusz Stepien. S-a înşelat. După patru ani de la comiterea crimei, polonezul a fost condamnat, fără ca trupul victimei sale să fi fost găsit.

Edyta Korohoda avea 19 ani şi locuia în oraşul Dzierzoniow (Polonia). Pe Mariusz Stepien îl cunoscuse în iulie 2001, într-o discotecă. Au devenit prieteni intimi şi, după câteva luni de relaţie, Edyta a rămas însărcinată. Îndrăgostită până peste cap de el, fata, care credea că au viitor împreună, a început să-şi facă planuri de nuntă. De acord cu oficializarea relaţiei era şi tatăl Edytei, Leszek Korohoda, îngrijorat că fata lui va creşte singură un copil din flori. Însă Stepien n-avea niciun gând de însurătoare. Pentru el, relaţia cu Edyta devenise, dintr-un moft, o problemă agasantă: avea deja o parteneră de viaţă, Magda S., şi doi copii cu ea.

Mai întâi, Stepien a încercat să rezolve problema cu un avort. Cum Edyta nici nu voia să audă de asta, a încercat să o atragă într-o cursă. Mai întâi, a făcut rost, de la un prieten, de lista medicamentelor ce pot induce avortul. Apoi, într-o zi din primăvara lui 2002 a mers, împreună cu Edyta şi un coleg de-al lui, Marcin U. (24 de ani), pe malul lacului Sieniawka. La un picnic nevinovat. Când fata nu era atentă, Marcin a pus într-o sticlă de bere două pastile de Clonozepam (n.r. – un anticonvulsiv folosit în epilepsie), apoi cei doi au îmbiat-o să bea. Niciunul dintre ei nu ştia însă că Clonozepamul nu are efectele preconizate de ei. Diabolicul plan a rămas fără rezultate. Când Edyta, care aflase de existenţa celeilalte femei din viaţa lui Mariusz, şi-a declarat intenţia de a se întâlni cu ea, pentru a clarifica lucrurile, el s-a decis să acţioneze. Conform anchetatorilor, Mariusz Stepien a planificat cu atenţie crima.

Pe 1 iunie 2002, Edyta glumea cu tatălui şi cu fratelui ei, spunându-le că anul viitor vor sărbători Ziua Copilului într-un grup mai larg. Era însărcinată în opt luni. Ziua ce a urmat a fost una caniculară. Seara, fata s-a îmbrăcat într-o rochie albă cu flori colorate şi a ieşit pe uşa casei spunând familiei că merge la festivităţile organizate pe stadionul din oraş. Nu s-a mai întors. A doua zi de dimineaţă, familia a început să o  caute, dar nimeni nu mai ştia nimic de ea. Oraşul s-a umplut de zvonuri; mulţi credeau că Edyta a plecat de bună voie de acasă, pentru a se ascunde, ruşinată de situaţia în care se afla. “Era frumoasă, tânără, plină de viaţă. Aşteptam cu bucurie naşterea copilului, chiar dacă el era ilegitim”, spune Mariusz Korohoda, fratele fetei. Rudele Edytei au bănuit că Mariusz Stepien ar putea avea legătură cu dispariţia ei, însă el a negat. Poliţiştilor le-a spus că nici măcar n-o cunoştea pe Edyta. Confruntat cu tatăl fetei, pe care-l întâlnise de câteva zeci de ori, bănuitul a rămas ferm pe  poziţii. În plus, avea un alibi pentru acea seară, oferit de concubina lui, Magda S. În lipsa altor probe, Mariusz Stepien a fost lăsat în libertate, iar anchetatorilor le-a fost mai comod să creadă în varianta plecării voluntare.

Pe 27 decembrie 2002, procurorul din Dzierzoniow a închis dosarul. Şi asta l-a făcut pe Mariusz să se simtă în siguranţă. S-a căsătorit cu Magda S. şi a luat numele de ei de familie. Apoi, a plecat in Franţa. Dar familia Edytei nu a renunţat să caute adevărul. În încercarea disperată de a-şi găsi sora, Mariusz Korohoda a publicat anunţuri în ziarele locale şi naţionale, a cerut ajutorul realizatorilor emisiunii “Ktokolwiek widział, ktokolwiek wie” („Cine a văzut, cine ştie”) de la TVP1 şi a trimis adrese Parchetului General din Varşovia şi poliţiei centrale. Analizând datele, autorităţile au ajuns la concluzia că în acest caz varianta cea mai plauzibilă e că Edyta a fost ucisă. Cazul a fost preluat, în 2004, de procuratura regiunii Swidnica.

Când procurorii au închis dosarul, Mariusz Korohoda, fratele victimei, nu s-a resemnat şi s-a zbătut pentru reluarea cercetărilor.

Trecuseră doi ani de la crimă, startul anchetei fusese ratat. Trei poliţişti sub acoperire, ofiţeri din Poliţia Regională, s-au infiltrat în cercul de prieteni al lui Stepien, reuşind să-l cunoască şi apoi să-i câştige încrederea. Toată operaţiunea a durat aproape un an. Timp în care Mariusz Stepien le-a declarat în mod repetat poliţiştilor că şi-a ucis iubita. Unele dintre aceste mărturisiri au fost înregistrate cu o cameră ascunsă. În baza acestor probe, în septembrie 2005, poliţia l-a arestat pe criminal, săltându-l cu „mascaţii” de la domiciliul său din Bielawa. La prima audiere, Mariusz Stepien şi-a recunoscut fapta. A povestit cum s-a întâlnit cu Edyta în seara zilei de 2 iunie 2002, punând-o întâi să promită că nu va spune nimănui că urmează să se vadă. Întâlnirea a rămas consemnată însă în jurnalului lui (la fel, şi multe alte întâmplări care descriu dorinţa lui de a scăpa de fată). Apoi, le-a povestit Mariusz Stepien anchetatorilor, a strangulat-o pe Edyta în maşina lui şi i-a îngropat corpul în pădure, lângă Kiełczyna. Hainele victimei au fost arse sub un pod, pe drumul spre Zabkowice. Cum poliţia nu a gasit cadavrul în locul indicat de el, criminalul şi-a schimbat declaraţia, susţinând că la comiterea faptei a participat şi Adam K. (32 ani), coleg cu el, care ar fi primit, în schimbul acestui „serviciu”, o sumă de bani. Iniţial,  conform noii mărturisiri a lui Stepien, cei doi au vrut să o împuşte pe fată cu un pistol cu amortizor, dar nu au putut face rost de armă. Tot Stepien susţinea că urmele rămase în maşină au fost şterse de Marcin U., care ulterior a apărut şi el în faţa instanţei, acuzat fiind de distrugere de probe şi de tăinuirea faptei. Dat în urmărire prin Interpol, Adam K. a fost arestat în octombrie 2005 în Spania şi extrădat apoi în Polonia. Ulterior, s-a dovedit că nu participase la crimă, ci doar aflase apoi de comiterea ei, de la Stepien.

În timpul cercetărilor, Mariusz Stepien a revenit de mai multe asupra declaraţiilor, negând unele aspecte şi adăugând noi detalii, pentru a orienta ancheta pe piste false. Într-o altă versiune a lui, a susţinut că a dus cadavrul pe un câmp de lângă Sokolniki, unde l-a distrus într-o maşină agricolă de tocat şi apoi a dat resturile de mâncare la câini. Corpul fetei nu a fost găsit, deşi a fost căutat nu numai în Kiełczynie, ci şi în tuneluri vechi din Kamionkach, în garajuri, în zonele din jurul oraşului Dzierzoniow,  şi pe câmpurile din Sokolniki.

Procurorii au reuşit în schimb să obţină declaraţii acuzatoare pentru Stepien şi de la colegul lui, Marcin U., şi de la soţie, Magda S., cea care-i asigurase alibiul. Ea a recunoscut că în august 2002 minţise, susţinând că Edyta şi Mariusz erau cunoştinţe, iar fata rămăsese însărcinată cu un alt bărbat. O dată cu reînceperea urmăririi penale, Magda S. şi-a „amintit” că Mariusz era pasionat de poveştile poliţiste, fiind abonat la revista lunară „Detektyw” („Detectiv”). Femeia a declarat anchetatorilor că, atunci când l-a întrebat dacă are vreo legătură cu dispariţia Edytei, el i-a declarat: „nu există cadavru, nu există nici crimă”. Atunci, spune ea, a asociat imediat declaraţia lui cu unul din articolele citite de el la sfârşitul anului 2001 în revista „Detectiv”, cel despre cazul unei soţii ucise, poveste care, crede Magda S., l-ar fi putut inspira pe Mariusz.

După un an de anchetă, Procuratura din Swidnica a trimis în instanţă dosarul, acuzându-i pe Mariusz Stepien (37 ani) şi pe prietenul lui, Adam K. (32 ani), de uciderea prin strangulare a femeii  însărcinate. După ce şi-a recunoscut fapta şi a dat mai multe versiuni ale crimei, în instanţă Mariusz a pledat nevinovat şi a cerut achitarea. Însă judecătorii nu au crezut în inocenţa lui.

În octombrie 2007, Marius Stepien a fost găsit vinovat de omor de Tribunalul regional Swidnica şi condamnat la 25 de ani de închisoare, cu posibilitatea eliberării condiţionate nu mai devreme de 20 de ani. Adam K. a fost achitat.

După pronunţarea deciziei, judecătorul Wieslaw Pedziwiatr a declarat: „nu putem accepta argumentul apărării – «nu există cadavru, nu există crimă». Ar însemna să admitem că există o modalitate foarte bună de a ucide”. Marius Stepien a făcut recurs. Procurorul Jerzy Kasiura a solicitat, la rându-i, respingerea recursului şi menţinerea pedepsei. „Instanţa a evaluat cu atenţie probele şi a făcut o analiză aprofundată a argumentelor acuzării, formându-şi astfel o convingere fermă. Faptul că nu au fost găsit cadavrul nu înseamnă că nu a fost săvârşită infracţiunea”, a subliniat procurorul.

„Acuzatul este un om pentru care alţii nu contau. Are o personalitate psihopată.  El a ales să calea cea mai uşoară: a fost fericit că avea o prietenă cu mult mai tânără decât cealaltă, şi apoi, când a aflat că este însărcinată, a decis să scape de ea”, Wieslaw Pedziwiatr, judecător la Tribunalul regional din Swidnica

Avocatul apărării a cerut achitarea, susţinând că nu există nici o dovadă directă a vinovăţiei clientului său. „Nu a fost găsit cadavrul, astfel încât să avem 100% certitudinea că ea este moartă. Şi chiar dacă am presupune că a murit, nu poate fi stabilit, prin proceduri judiciare, modul în care s-a întâmplat asta”, a spus Yearling.  Curtea de Apel din Wrocław a confirmat însă, pe 6 martie 2008, verdictul primei instanţe. „Aceasta este, probabil, pedeapsa cea mai potrivită pentru gradul de culpabilitate”, a declarat judecătorul Witold Franckiewicz, precizând că în luarea deciziei a contat şi faptul că, iniţial, acuzatul şi-a recunoscut vinovăţia. „El le-a spus părinţilor săi că a făcut o crimă. El a mărturisit asta şi poliţiştilor care, acţionând sub acoperire, au intrat în cercul lui de prieteni. Nu s-a reuşit găsirea cadavrului, însă el nu este atât de important. Nu există cadavrul, dar asta nu înseamnă că nu poate fi identificat făptuitorul”, a adăugat Franckiewicz.

„De la început, am simţit că el e ucigaşul copilul meu şi al nepotului meu, aşa că am aşteptat. Dar atunci când m-am dus la el, la câteva zile după ce fata a dispărut, a negat faptul că ştie ceva despre Edyta. Cel mai greu lucru este că nu pot să-mi îngrop propria fiică şi nepotul. Nu sunt undeva, să le aprind lumânări, să mă rog, să-i plâng”, Leszek Korohoda, tatăl victimei

 Adriana Oprea-Popescu („Jurnalul Naţional”, 23 septembrie 2011)