Marta del Castillo – o tânără ucisă a devenit simbol pentru întreaga Spanie

Deşi cadavrul fetei nu a fost găsit, asasinul ei a fost condamnat la 20 de ani de închisoare

O poveste despre moartea unei tinere a devenit o excepţională lecţie de viaţă. O lecţie despre solidaritate şi spirit civic, despre suferinţa care uneşte şi umple străzile cu mii de oameni, despre justiţia ce poate vedea adevărul, fără niciun cadavrul întins pe masa prezidiului.

Marta del Castillo Casanueva avea 17 ani şi locuia în Sevilla (Spania). Pe 24 ianuarie 2009, părinţii ei au văzut-o pentru ultima oară. Era o zi de sâmbătă. În jurul orelor 17:30, Marta a coborât în faţa blocului şi s-a întâlnit cu fostul ei prieten, Miguel Carcano (20 ani). Au mers într-o piaţă, unde şi-au petrecut timpul alături de alţi prieteni comuni până în jurul orei 19:17, când au plecat, pe motocicleta lui Miguel, spre cartierul Triana, unde locuia un alt amic de-al lor. Stabiliseră ca la orele 21:00 să se întâlnească cu Francisco Javier Garcia Marin (17 ani), zis şi “Cuco”, la un centru sportiv. Cum Marta şi Miguel nu au mai ajuns la întâlnire, la ora 21:12 Cuco i-a trimis fetei un SMS pe mobil cu textul “sună-mă, nu am credit”.

Instanţa a stabilit că, cel mai probabil, la acea oră fata era deja moartă. Tot în jurul orei  21:00, Marta a fost sunată de mama ei. Ea nu a răspuns, aşa că femeia a sunat-o din nou, în jurul orelor 22:00. Acelaşi rezultat. Era ora la care Marta ar fi trebuit să se întoarcă acasă, aşa că mama a sunat pe telefonul fix. În zadar. Îngrijoraţi, părinţii au mers să vadă ce s-a întâmplat cu ea. În acea noapte, au sunat-o pe fiica lor, de mai multe ori, fără niciun rezultat. Alejandra, verişoara Martei, a apelat-o pe mobil începând cu orele 23:45, însă acesta era oprit sau inaccesibil. Instanţa a stabilit că trupul fetei a fost aruncat într-un râu înainte de miezul nopţii.

Părinţii Martei ştiau că ea urma să-şi petreacă acea seară cu Miguel, aşa că l-au sunat şi pe el. La miezul nopţii, când, în sfârşit, a răspuns, el le-a spus că s-a despărţit de Marta în jurul orelor 21:30, la colţul blocului ei. Părinţii şi prietenii fetei au căutat-o toată noaptea prin oraş. Era 5:30 dimineaţa când au ajuns pe str. Leon XIII, unde locuia Miguel. Motocicleta lui era în faţa casei. Părinţii Martei au intrat, iar tânărul a susţinut  acelaşi lucru: de la 21:30 nu mai ştie nimic de ea.

A doua zi, poliţia a deschis un dosar de dispariţie. Din primele investigaţii rezulta că Miguel Carcano e ultimul care spune că a văzut-o pe Marta în viaţă. În prima declaraţie, dată pe 26 ianuarie 2009, el susţinea că sâmbătă după amiază a fost cu Marta, au vorbit cu Cuco, apoi toţi trei au mers în casa din Leon XIII şi au plecat de acolo la 21:30, apoi el a plecat în Camas, la actuala lui prietenă, unde a ajuns la 22:30; că după 00:00 Samuel Benitez Perez (20 ani), prieten cu el şi cu Marta, o căuta pe fata care nu ajunsese acasă, iar la ora 1:15 l-a sunat mama Martei, învinovăţindu-l pentru dispariţia fiicei ei.

În a doua declaraţie, dată în aceeaşi zi, Miguel adaugă că, după ora 4:20, fratele său mai mare, Francisco Javier Delgado Moreno (41 ani), l-a sunat şi i-a spus să vină acasă, pentru că se pare că s-a întâmplat ceva cu Marta, iar el a ajuns acolo în jur de 5:20 şi i-a spus fratelui său că s-a despărţit de fată la 21:30.

Probele ştiinţifice au demonstrat că Miguel minte. Pe jacheta pe care el o purtase în acea seară criminaliştii au găsit urme de sânge cu ADN-ul fetei. Pus în faţa dovezilor, pe 13 februarie 2009, Miguel îşi recunoşte fapta şi le spune poliţiştilor că a mers cu Marta în casa din Leon XIII, iar acolo, în timp ce se certau, a lovit-o cu o scrumieră grea în cap. Când a văzut că nu mai respiră, l-a sunat pe Samuel Benitez şi i-a cerut să vină să-l ajute. El a ajuns la 21:30 şi amândoi au decis să arunce cadavrul în râu. Până acolo, l-au transportat cu motocicleta. Tot în râu a aruncat şi scrumiera. În aceeaşi declaraţie recunoaşte că în noaptea de 24/25 ianuarie 2009 purta sacoul pe care au fost găsite urmele de sânge, şi susţine că Cuco n-a avut nicio implicare în crimă.

Miguel a fost arestat. 20 de ore mai târziu versiunea lui se modifică: Samuel a mers la el între 21:30 şi 21:45 şi i-a spus să iasă afară. Lângă motocicleta lui era parcată o maşină, iar pe scaunul pasagerului era Cuco. Maşina, un VW Polo alb, era al mamei lui Cuco. Samuel şi Cuco au scos din casă trupul Martei, ţinându-l de subsori, l-au pus pe bancheta din spate a maşinii şi au plecat să-l arunce. Tot ei au aruncat şi scrumiera. Apoi, l-au dus pe el în Camas, la prietena lui. S-au despărţit la 22:15 sau 22:30, nu mai ştie exact. Pe 14 februarie 2009, Samuel Benitez a fost arestat pentru complicitate (n.r. – va fi pus în libertate abia pe 14 decembrie 2009). A doua zi, e arestat şi Cuco. Tot pe 15 februarie 2009, Miguel a adăugat la declaraţia anterioară că l-a chemat pe Samuel la 20:40 şi că nu el a curăţat sângele din cameră. Poliţiştii au mers pe varianta că fratele mai mare al lui Miguel a ajutat la ştergerea urmelor.

Un caz de crimă cu patru suspecţi, fără cadavru, arma crimei sau un mobil evident.  Doar o recunoaştere a faptei, cu mult prea multe versiuni. Suferea Miguel de amnezie? Pe lângă urmele de sânge găsite pe sacoul lui, mărturisirea era principala probă a anchetatorilor, iar Miguel ştia că de el depinde s-o facă să pară cât mai puţin credibilă. Anchetatorii n-au dezarmat: au verificat fiecare versiune spusă de el, cu localizări de telefoane, declaraţii de martori şi expertize genetice. Camera în care a avut loc crima a fost “periată”, pentru a se identifica profilele genetice ale tuturor persoanelor care au intrat vreodată acolo. Era nevoie de tot acest efort uriaş. Mai ales atunci când Miguel a încercat să pună crima în cârca altuia.

După ce a fost ucisă, fetei i-a sunat telefonul

În declaraţia din 16 februarie 2009, Miguel Carcano şi-a retractat declaraţiile anterioare, păstrând doar ultimele două variante şi adăugând alte detalii. Spune că a mers cu Marta în camera lui, unde au avut relaţii sexuale, apoi s-au certat, el s-a enervat şi a lovit-o pe fată cu scrumiera în tâmpla stângă. Ea a căzut, el a aruncat scrumiera pe pat, apoi a strigat-o, însă n-a primit niciun răspuns. Nu i se mai mişca pieptul, nu mai respira, aşa că el şi-a lipit urechea de ea şi a văzut că nu-i mai bate inima. Nervos şi speriat, după 2-3 minute l-a sunat pe Samuel de la un telefon public aflat lângă casă (n.r. – postul a fost identificat ulterior de poliţie). Când a intrat în casă, să-l aştepte pe Samuel, i-a sunat mobilul Martei. Conform declaraţiei lui, era o prietenă, pe nume Cristina. Conform declaraţiilor mamei, ea a fost cea care-şi suna fiica la acea oră.

“Nu am răspuns, am luat mobilul şi l-am băgat în buzunarul pantalonilor ei”, mărturiseşte asasinul. Spune apoi că a stat ţinând-o pe Marta de mână. Samuel a ajuns pe la 21:25 – 21:30 şi l-a chemat să-i deschidă uşa. Au folosit un scaun cu rotile pentru a scoate cadavrul din casă. Fratele său,  Francisco Javier Delgado Moreno, se afla în casă şi i-a ameninţat pe Samuel şi pe Cuco că, dacă vorbesc, li se va întâmpla ceva foarte rău. Cei trei au transportat cadavrul cu maşina şi l-au aruncat râul Guadalquivir. Pe 16 februarie 2009, fratele mai mare al lui Miguel a fost arestat şi el, pentru complicitate (n.r. – a fost eliberat pe 20 mai 2009).

Adriana Oprea-Popescu („Jurnalul Naţional”, 22 aprilie 2012)

 

 

 

Descrierea unei crime care a scos în stradă Spania

Statul spaniol a cheltuit 616.319,27 euro pentru operaţiunile de căutare, însă cadavrul fetei nu a fost găsit

Marta del Castillo, o tânără de 17 ani din Sevilla, a dispărut în seara zilei de 24 ianuarie 2009. Pe 13 februarie, pus în faţa probelor care arată că pe sacoul lui e sângele fetei, Miguel Carcano (20 de ani), fostul prieten al Martei, recunoaşte crima. Incomplet, aducând în scenă mai multe personaje, încurcând rolurile jucate de ele şi orele, pentru a-i induce în eroare pe anchetatori şi pentru a da cât mai puţină credibilitate mărturisirii lui.

Inconstanţa lui în declaraţii a făcut imposibilă găsirea cadavrului şi i-a scos statului spaniol din buzunar 616.319,27 euro, cheltuiţi pentru operaţiunile de căutare. Primul “periat” a fost râul Guadalquivir unde Miguel a spus, în prima lui mărturisire, că a aruncat cadavrul. A fost organizat cel mare dispozitiv de căutări din Spania, la el participând Poliţia Naţională, Garda Civilă, specialişti în navigaţie, Apărarea Civilă, Unitatea de Urgenţă Militară, Institutul Forţelor Armate, elicoptere ale Poliţiei Naţionale, Autoritatea Portuară, Grupul de Operaţiuni Speciale, procurori şi criminalişti. Au fost folosite excavatoare şi camioane.

Pentru a verifica veridicitatea declaraţiilor lui Miguel Carcano, experţii criminalişti au recoltat probe biologice de pe întreaga suprafaţă a camerei unde a avut loc crima. Pe 10 martie 2009 mai multe expertize genetice au fost finalizate şi au concluzionat că pe podeaua camerei se găseşte profilul lui Francisco Javier Garcia Marin (17 ani), zis şi Cuco, prieten cu Miguel, dar şi cu Marta. Cum Cuco nu apărea în dormitor în niciuna dintre versiunile lui, Miguel a fost luat la întrebări. A spus că nu-şi explică prezenţa ADN-ului acolo, dar nici diversitatea de urme biologice aparţinând Martei în camera sa. A menţinut versiunea conform căreia el a lovit-o pe fată cu o scrumieră în cap, iar ea a murit, şi a insistat asupra faptului că Marta este în râu, pentru că acolo a fost aruncată.

Pe 16 martie 2009, căutările în Guadalquivir au fost sistate. Miguel a apărut cu o nouă versiune. Una care arunca în aer toată ancheta.

Strangulată cu un prelungitor

El spune că pe 24 ianuarie 2009 a ajuns împreună cu Marta în casa din str. Leon XIII la ora 20:15. Fratele său mai mare a plecat de acasă la 20:30. Apoi, el şi Marta au băut Bacardy cu Cola şi au fumat un joint. Pe la 20:40 a venit şi Cuco. L-au lăsat în living, iar el şi fata au urcat în dormitor, unde au făcut sex. S-au întors în salon, iar Cuco a încercat să o sărute pe Marta. Ea s-a ferit, iar Cuco i-a tras două palme, spărgându-i buza. Marta a căzut în genunchi, el a încercat să intervină, însă Cuco a scos cuţitul şi i l-a pus la gât, cerându-i să plece. “Eram paralizat, era afectat de drog, şi fizic m-am simţit în imposibilitatea de a-i face faţă”, declara Miguel pe 16 martie 2009. Cuco a tras-o de păr pe Marta în dormitor, şi el, din living, a auzit-o cum plânge şi ţipă, ş-apoi cum se îneacă cu ceva în gură.

Uşa era deschisă. Miguel spune că a văzut cum fata era lovită în faţă, cum în gură îi fusese îndesat un ciorap şi cum Cuco o viola. El privea, încremenit, şi-i pare rău că nu a împiedica ce s-a întâmplat. Apoi, Cuco a legat-o pe Marta cu mâinile la spate, folosind o bandă de culoare neagră. A luat pe urmă un cablu prelungitor de pe raftul de sus al biroului şi s-a aruncat asupra fetei, care stătea în genunchi, strangulând-o. El privea din uşă, inert, spasmele şi tremurul Martei. În baie avea un tensiometru, pe care-l folosise mama lui, şi Cuco l-a luat, a măsurat cu el pulsul fetei şi a văzut că e moartă. Ea avea sânge la gură. Capul îi era lângă biroul calculatorului (n.r.- Miguel a descris poziţia fetei la reconstituirea făcută în prezenţa judiciariştilor). Apoi, Cuco a ieşit din cameră, şi lui i-a spus să nu mişte.

Nu ştie cât i-a luat lui Samuel să ajungă acolo, dar nu mult, ceea ce-l face să creadă că, în acea după-amiază, el împrumutase maşina mamei lui Cuco. Toţi trei au băgat corpul Martei în nişte saci mari de gunoi. În alţi saci, mai mici, au pus lucrurile fetei: blugii, o eşarfă roz, sacoul ei de catifea, cheile, telefonul mobil… Au pus apoi cadavrul fetei, învelit în saci, într-un scaun cu rotile de care se folosise mama lui Miguel, când trăia, l-au dus pe o stradă învecinată şi l-au aruncat într-un tomberon. Ceilalţi trei saci, cu lucrurile fetei, i-au pus în alte containere, diferite. Într-unul din saci era şi prelungitorul cu care Marta fusese strangulată. Miguel îşi mai aminteşte că în acea seară un vecin l-a văzut când ducea scaunul cu rotile, însă nu poate da mai multe amănunte, pentru că era sub influenţa drogurilor. S-a întors înapoi, în cameră, să facă curat, şi a văzut că, în special pe podea, era mult sânge.

A curăţat cu un mop, folosind înălbitor şi amoniac. În jurul orelor 22:50 a ajuns în Camas (lângă Sevilla), la prietena lui. Cu ea mai erau sora şi bunica ei. Le-a salutat şi a intrat în dormitor. Apoi a fost sunat de Estefania, prietena lui Samuel, care i-a transmis că acesta vrea să vorbească cu el. L-a sunat şi i-a explicat că l-a ajutat pe “piticu’”, pe Cuco adică, pentru că sunt prieteni. Samuel i-a spus să declare poliţiei că Marta a plecat din Leon XIII la 21:30. Miguel i-a mai zis că în jur de ora 00:10 (pe 25.01.2009) a fost sunat de părinţii Martei.

Şi-a încheiat declaraţia dată anchetatorilor pe 16 martie spunând că povestea cu scrumiera a fost inventată, n-a avut nicodată în casă vreuna care să corespundă descrierii. Şi adăugând că fratele său mai mare n-a avut nimic de-a face cu crima.
După ce Miguel a declarat că a aruncat cadavrul într-un tomberon, căutările s-au mutat din râul Guadalquivir la depozitul Alcala de Guadaira, care colectează gunoiul din tot oraşul Sevilla. Având în vedere timpul scurs de la dispariţia fetei, au fost verificate, pentru găsirea cadavrului, peste 40.000 de tone de gunoi. Fără niciun rezultat.

Aceeaşi versiune cu viol şi strangulare, doi autori

Pe 17 martie 2009, Miguel declara anchetatorilor că se teme în arest pentru viaţa lui şi solicită măsuri de protecţie. După care a adăugat, la declaraţia anterioară, că el, Marta şi Cuco (foto) s-au întâlnit în casa din str. Leon XIII pentru că de acolo urma să meargă la un bar, unde se vedeau cu mai mulţi prieteni comuni. Spune că el şi Cuco au agresat-o sexual pe Marta, apoi, tot amândoi, au strangulat-o şi i-au aruncat cadavrul într-un tomberon aflat pe o stradă perpendiculară cu Leon XIII. În plus, de această dată susţine că Samuel nu a fost acolo.

Cea mai detaliată versiune de recunoaştere a crimei s-a dovedit a fi, verificată cu probe ştiinţifice, o mare minciună. De ce a încercat Miguel să arunce crima pe umerii altuia? La acea dată, Cuco avea 17 ani, era minor şi beneficia, prin urmare, de o lege mai blândă. El a fost judecat, de altfel, pentru infracţiunea de ascundere a crimei, de un Tribunal pentru Minori, care l-a şi condamnat, înainte ca procesul pentru uciderea Martei del Castillo să fi început, la Tribunalul Provincial din Sevilla.

Adriana Oprea-Popescu („Jurnalul Naţional”, 24 aprilie 2012)

 

 

Crimă probată cu recunoaşterea faptei şi expertize genetice

Condamnat la 3 ani de închisoare, complicele criminalului e pus să plătească peste 400.000 de euro pentru căutările cadavrului

Marta del Castillo (17 ani) a dispărut din Sevilla în seara zilei de 24 ianuarie 2009. Trei săptămâni mai târziu, fostul ei prieten, Miguel Carcano (20 ani) recunoaşte că a ucis-o, lovind-o cu o scrumieră în cap. De-a lungul timpului, revine însă asupra declaraţiilor cu alte versiuni, refuzând să mărturisească locul exact în care a ascuns cadavrul. Guvernul spaniol a cheltuit 616.319,27 euro pe operaţiunile de căutare, fără să poată găsi trupul Martei.

Ancheta a fost extrem de costisitoare: pentru a verifica declaraţiile suspecţilor, au fost audiaţi 90 de martori, au fost consultaţi 15 experţi şi au fost depuse la dosar peste 30.000 de probe (interceptări telefonice, expertize, fotografii criminalistice, obiecte ridicate pentru a fi expertizate, etc.)

Pe 16 martie 2009, Miguel Carcano răstoarnă ancheta, declarând că nu el, ci un prieten, Cuco (17 ani), este cel care a ucis-o pe Marta, strangulând-o cu un cablu prelungitor, după ce o violase. A doua zi declară că şi el a participat la viol, dar şi la crimă. Instanţa reţine însă că niciuna dintre aceste versiuni nu e susţinută de probele biologice ridicate din camera unde a avut loc crima. “Doar sub scaunul de la biroul calculatorului se regăseşte şi profilul genetic al lui Cuco”, se spune în sentinţă. În plus, în descrierea agresiunii sexuale la care Marta fusese supusă de Cuco, Miguel spune că agresorul s-ar fi sprijinit, la un moment dat, de o margine a patului. “Probele biologice recoltate de criminalişti pe 30 ianuarie 2009 arată că în acea zonă a fost găsit doar un amestec de profile genetice aparţinând lui Miguel şi unei femei neidentificate”, precizează sentinţa.

Abia pe 9 septembrie 2009 Miguel recunoaşte că a minţit şi se întoarce la varianta iniţială, în care el a lovit-o pe fată cu o scrumieră în cap. Continuă însă să susţină că Samuel Benitez (20 ani) şi Cuco l-au ajutat să scape de cadavru. Declaraţia pe care o retractase e însă singura plină de detalii exacte. Şi cutremurătoare. Miguel descria agonia Martei în timp ce era strangulată, spasmele şi tremurul picioarelor ei. Întrebat fiind de anchetatori cum de a fost posibil să furnizeze atâtea amănunte, el a spus că a făcut acea declaraţie fiind sub influenţa heroinei pe care o consumase în închisoare. În ziua aceea însă, el fusese tot timpul la audieri, fără să manifeste vreun simptom că s-ar afla sub efectul drogurilor.

La interogatoriul din 9 septembrie 2009, Miguel furnizează şi mobilul crimei: Marta îi ceruse să se împace cu ea şi să-şi părăsească actuala prietenă, iar el s-a enervat şi a lovit-o. Cuco era şi el în casă, susţine Miguel, şi el a fost cu ideea să-l sune pe Samuel. Pentru a verifica dacă fata mai trăieşte, Miguel i-a verificat pulsul cu un tensiometru pe care mama lui îl folosea, când trăia. El, Cuco şi Samuel au transportat cadavrul la maşină cu un scaun cu rotile, care fusese tot al mamei lui. Cadavrul a fost aruncat de Cuco şi de Samuel; la miezul nopţii, ultimul l-a sunat spunându-i că “e în râu”. În această declaraţie criminalul susţine că a aruncat fapta pe Cuco pentru a-l pedepsi: acesta declarase anchetatorilor că şi fratele lui Miguel ar fi implicat în ascunderea crimei. În declaraţia lui finală, Miguel a păstrat această ultimă versiune, adăugând că discuţia în care Samuel i-a spus că a aruncat cadavrul în râu nu e reală.

Trimis în judecată separat şi judecat de un Tribunal pentru Minori, Francisco Javier Garcia Marin (Cuco) a fost condamnat pe 23 martie 2011, pentru ascunderea crimei, la 2 ani şi 11 luni de închisoare, plus încă o lună sub control judiciar. Procurorii, care îl acuzaseră de crimă şi viol, solicitaseră o pedeapsă de 6 ani de detenţie. În plus, Cuco a fost obligat, prin decizia instanţei, să plătească statului 414.908 euro din suma cheltuită pentru găsirea cadavrului. Cum el era minor la data comiterii faptei, datoria s-a transferat, automat, în contul părinţilor.

În toamna lui 2011, procurorii au trimis la Tribunalul Provincial din Sevilla dosarul în care Miguel e acuzat, la rându-i, că a ucis-o pe Marta, alături de alţi trei inculpaţi acuzaţi de tăinuire (fratele lui Miguel – Francisco Javier Delgado Moreno şi prietena acestuia – Garcia Mendaro, dar şi Samuel Benitez Perez). Acuzarea a cerut pentru Miguel o pedeapsă de 52 de ani de închisoare, iar pentru ceilalţi trei – între 5 şi 8 ani.
În rechizitoriu s-a reţinut că Miguel a ucis-o pe Marta lovind-o puternic în tâmpla stângă cu o scrumieră cilindrică, din cristal gros. Conform estimărilor legiştilor, fata a murit imediat. Cuco, care se afla în casă în acel moment, l-a ajutat pe Miguel şi, împreună cu o a treia persoană, au pus cadavrul într-un scaun cu rotile şi l-au transportat într-un loc rămas necunoscut. Procurorii mai consideră şi că fratele lui Miguel l-a ajutat pe acesta să şteargă urmele crimei.

Singurele probe directe din dosar sunt recunoaşterea faptei (cu cele cinci versiuni ale sale), câteva urme de sânge cu ADN-ul Martei (cele găsite în buzunarul sacoului lui Miguel Carcano şi cele de pe cuvertura patului, unde criminalul a aruncat scrumiera după ce a lovit-o pe fată), plus un amestec de profile genetice aparţinând lui Miguel şi Martei, găsit pe mânerul drept al scaunului cu rotile.

Miguel Carcano a fost expertizat de legişti şi psihologi. Conform concluziilor raportului din 31 iulie 2009, el “nu prezintă nicio modificare psihopatologică, nicio tulburare psihică sau de comportament. La data comiterii faptei, nu avea alterată capacitatea de cunoaştere sau voinţa. Are o personalitate manipulatoare”.

Ascunderea cadavrului a cauzat prejudicii morale şi psihice familiei

Printre zecile de mii de probe depuse la dosar există şi câteva ce vorbesc despre durerea familiei Martei. Experţii legişti i-au evaluat pe părinţii victimei, ajungând la următoarele concluzii: “Eva Casanueva Nunez (45 de ani, mama Martei) – durere nerezolvată. Declaraţiile constante cu privire la posibilitatea găsirii cadavrului fiicei ei îi provoacă o stare de incertitudine continuă, cauzând o anxietate intensă. Acest fapt duce la o durere prelungită, producând un episod depresiv. Necesită tratament psihofarmacologic (antidepresiv şi anxiolitic). Sentimentul că nu e îndeajuns de puternică provoacă din nou recidiva”. “Antonio Abad del Castillo Marquez (47 ani, tatăl Martei) – doliu patologic; el nu a putut depăşi acest episod din diverse motive: neîncredere cu privire la moartea fiicei sale, aşteptările că ea ar putea fi încă în viaţă, un sentiment copleşitor de mânie împotriva celor ce-i generează suferinţele intense, incapacitatea de a aprecia corect situaţia actuală. Nu e exclus ca, dacă ar exista posibilitatea, el să treacă la acte ostile împotriva celor pe care-i consideră responsabili pentru suferinţa lui”.

Acest raport a fost întocmit nu numai pentru a justifica prejudiciul moral cauzat părinţilor Martei, ci şi pentru a identifica prejudiciul psihic, pentru care nu se solicită daune. Refuzul lui Miguel de a spune exact unde este cadavrul Martei a mărit suferinţa părinţilor, care nu s-au putut consola nici măcar cu un mormânt unde să-i poată aprinde o lumânare fiicei lor.

Adriana Oprea-Popescu („Jurnalul Naţional”, 25 aprilie 2012)

Scrisoarea unei mame către ucigaşul fiicei ei

Instanţa i-a achitat pe trei din cei patru inculpaţi în cazul Marta del Castillo. Ucigaşul a primit pedeapsa maximă

Marta del Castillo (17 ani) a dispărut din Sevilla într-o seară de sâmbătă, 24 ianuarie 2009. Trei săptămâni mai târziu, fostul ei prieten, Miguel Carcano (20 ani), a recunoscut că a ucis-o, lovind-o în cap cu o scumieră grea. Mărturisirea sa are cinci versiuni diferite însă în niciuna din ele criminalul nu indică locul în care a fost ascuns cadavrul. Parchetul a trimis dosarul Tribunalului Provincial din Sevilla, cerând pentru Miguel Carcano o pedeapsă de 52 de ani de închisoare, iar pentru ceilalţi trei inculpaţi, acuzaţi de tăinuirea crimei, între 5 şi 8 ani.

Instanţele din Spania nu au vreo reţinere în a condamna pentru crimă fără cadavru. O demostrează practica judiciară. Cât priveşte prezumţia de nevinovăţie, “având în vedere natura ei, de prezumţie relativă, poate fi înlăturată numai datorii unei <<activităţi probatorii minime>>. Pentru a condamna, e nevoie de certitudinea de vinovăţie, obţinută prin valorificarea probelor. Numai certitudinea subminează prezumţa de nevinovăţie, se spune în sentinţa dată de Tribunalul Provincial din Sevilla. Judecătorii au verificat dacă  incriminarea fiecărui inculpat se justifică printr-un minim probatoriu.

Samuel Benitez Perez (20 ani) a fost acuzat de tăinuirea crimei, în urma declaraţiilor făcute de Miguel Carcano, care a spus că el ar fi ajutat la transportarea şi la ascunderea cadavrului, dar şi din cauza a două declaraţii date chiar de el, în care-şi recunoştea implicarea. Judecătorului de instrucţie, Samuel i-a mărturisit că a scris acele declaraţii la presiunea poliţiei. Din localizarea apelurilor de pe mobil s-a stabilit că el se afla în Montequinto (lângă Sevilla) în seara zilei de 24 ianuarie 2009, dar şi în primele ore ale dimineţii de a doua zi. Alibiul lui este confirmat de martori. La ora 23:00, în seara când Marta a fost ucisă, Alejandra, verişoara ei, l-a sunat pe Samuel, spunându-i că fata a plecat cu Miguel şi n-a mai apărut, iar el nu-i răspunde la telefon. Samuel l-a sunat şi el pe Miguel, iar acesta i-a zis că s-a despărţit de Marta la 21:30. La ora 2:30, Samuel a plecat cu autobuzul la Sevilla unde, alături de părinţii şi de prietenii fetei, a participat la căutările ei. Nicio urmă biologică din cele găsite în camera unde a avut loc crima nu-i aparţine lui Samuel, iar instanţa a reţinut, prin urmare, că nicio probă obiectivă nu se coroborează cu declaraţiile incriminatoare ale lui Miguel Carcano. Prin decizia dată de Tribunalul Provincial din Sevilla pe 13 ianuarie 2012, Samuel Benitez Perez a fost achitat.

Francisco Javier Delgado Moreno (41 ani), fratele mai mare al lui Miguel Carcano, e şi proprietarul casei din str. Leon XIII, unde a fost ucisă Marta. Deşi nu locuia acolo permanent, Miguel avea o cameră a lui. În seara zilei de 24 ianuarie 2009, Francisco a plecat de acasă la 20:40, a mers la fosta lui soţie, să-şi vadă fiica, şi a stat acolo până la 23:30, când actuala lui prietenă, Garcia Mendaro (32 ani) a venit şi l-a luat cu maşina. Au mers împreună la un bar, iar Francisco a ajuns acasă la ora 4:00. Deşi procurorii susţin că e implicat în ştergerea urmelor şi în tăinuirea crimei, el a negat întotdeauna că ar  avea vreun amestec în fapta comisă de fratele său. “A rămas constant în declaraţia sa, pe care o poate proba cu martori. Localizarea apelurilor de pe mobil îi susţin versiunea monolitică”, notează instanţa, care a decis achitarea lui. Garcia Mendaro, prietena lui, acuzată pentru aceleaşi infracţiuni, a fost de asemenea achitată.

Coroborând probele din dosar, instanţa a apreciat că moartea Martei s-a produs pe 24 ianuarie 2009, între orele 21:00 şi 22:15, în urma unei lovituri puternice pe care Miguel i-a aplicat-o în zona capului, cu o scrumieră. Nu s-a putut stabili dacă victima a fost sau nu şi agresată sexual. Instanţa a apreciat că trupul Martei a fost scos din casă înainte de miezul nopţii şi că Miguel a participat, împreună cu una sau mai multe persoane, la ascunderea cadavrului, utilizând scaunul cu rotile ce fusese al mamei lui.

Patru acuzaţi, trei achitări. Înainte ca procesul de la tribunalul Provincial din Sevilla să înceapă, Tribunalul pentru Minori îl condamnase pe Francisco Javier Garcia Marin (17 ani), zis şi Cuco, la 2 ani şi 11 luni de închisoare, plus o lună sub supraveghere, şi la plata a 414.980 euro din suma cheltuită pentru căutările cadavrului.

Prea puţin, au spus spaniolii. Şi în 40 de oraşe din Spania au fost organizate marşuri de protest.

 20 de ani de închisoare plus plata a 428.000 de euro

Instanţa e reţinut în sarcina lui Miguel Carcano comiterea infracţiunii de omor fără premeditare, faptă pentru care Codul Penal spaniol prevede o pedeapsă cuprinsă între 15 şi 20 de ani de închisoare. Miguel Carcano a primit maximul, apreciindu-se gravitatea faptelor comise ulterior crimei: refuzul de a spune unde este cadavrul şi declaraţiile prin care a incrimnat persoane care, s-a dovedit apoi, erau nevinovate. În stabilirea pedepsei s-a ţinut cont şi de vârsta victimei (17 ani), dar şi de relaţia de prietenie ce exista între inculpat şi victimă, relaţie ce a anulat orice instinct de autoapărare al fetei, ea neputându-se aştepta la un atac din partea lui.

Pe 13 ianuarie 2012, Miguel Carcano a fost condamnat la 20 de ani de închisoare, interdicţia de a locui în următorii 30 de ani în acelaşi oraş cu părinţii şi surorile Martei, de a se apropia de ei mai mult de 500 de metri şi de a încerca să comunice cu ei, prin orice mijloace. Instanţa l-a obligat la plata a 1/7 din costurile cauzei, declarând din oficiu restul cheltuielilor.

În materie civilă, Miguel Carcano îi va despăgubi pe părinţii Martei cu câte 140.000 de euro fiecare, iar pe surorile ei – Monica (12 ani) şi Lorena (14 ani) – cu câte 30.000 de euro fiecare, pentru prejudiciul moral cauzat.

Sentinţa nu este definitivă, procurorii au făcut deja recurs, considerând inadmisibilă achitarea celorlalţi 3 inculpaţi, împotriva cărora, susţin ei, există probe suficiente, dar şi refuzul instanţei de a-l obliga pe Miguel Carcano să plătească integral costurile operaţiunilor de căutare (616.319,27 euro).

“Moartea fiicei mele te-a lăsat gol, Miguel”

În decembrie 2011, Eva Casanueva (mama Martei del Castillo), i-a scris o scrisoare asasinului fiicei ei (Miguel Carcano) şi i-a trimis-o la închisoare.

 “Bună Miguel,

Cu siguranţă că nu vei vrea să citeşti această scrisoare, dar mă văd obligată să o scriu, într-o ultimă încercare de a implora persoana ce poate pune capăt interminabilei mele torturi, aceea de a nu ştii unde-mi este fiica. De a mă gândi mereu că, pentru un legământ al tăcerii, ea nu se odihneşte acolo unde ar trebui, în pământ sfânt, de unde sufletul i s-ar înalţa la Dumnezeu, unde aş putea să-i duc flori de ziua ei, unde aş putea sta de vorbă cu micuţa mea. De a-mi imagina în continuu că zâmbetul care-ţi plăcea atât de mult putrezeşte acum într-o groapă de gunoi, pe fundul unui râu sau îngropată într-un mormânt, care nu-i mormânt, ci doar o groapă ascunsă pentru toată lumea sau doar pentru tine.

Te implor încă o dată să mă suni sau să-mi scrii, eu nu vreau decât să te ascult, nu să te insult, nici să-ţi fac reproşuri, doar să te ascult.

Uneori, mă întreb de ce taci şi nu vreau să-mi imaginez ce ar crede mama ta despre tine, dacă te-ar vedea. Ce ar crede despre ceea ce s-a întâmplat, despre durerea pe care mulţi o simţim, despre durerea mea. Ce ţi-ar spune ea, luându-te de mână şi mângâindu-ţi părul? Ce te-ar ruga, acum, când eşti închis şi ai în faţă ameninţarea unui viitor atât de negru?

Moartea mamei tale te-a lăsat singur, însă moartea fiicei mele te-a lăsat gol, acel gol în stomac care nu te lasă să dormi, pentru că nu există faptă mai crudă şi mai demnă de dispreţ decât să iei viaţa altei persoane. Şi mai ales dacă acea persoană ţinea la tine, aşa cum ţinea Marta. Pentru că Marta se bucura întotdeauna atunci când ţie îţi mergea bine.

Poate că această scrisoare o să te scoată din sărite sau poate o să râzi în timp ce citeşti cuvintele scrise din durerea unei mame care se chinuie, dar poate că, într-o zi, vei înţelege toată suferinţa pe care o provoci acum unor părinţi şi unor surori care, în ciuda a tot ceea ce s-a întâmplat, încă îţi mai spun <<El Miguel>> (n.r. – adresare familiară, ce denotă prietenie apropiată şi afecţiune).

Nu vreau decât să-mi spui, pentru mama ta, pentru tine sau pentru mine, Miguel, unde este trupul drag al fetiţei mele”.

La emisiunea “1.000 de zile fără Marta”, difuzată de postul Telecinco, s-a spus că Miguel Carcano ar fi declarat că nu ştia cine i-a trimis acea scrisoare, pe care nici nu citit-o.

Adriana Oprea-Popescu („Jurnalul Naţional”, 26 aprilie 2012)

 

 

 

 

Sentinţa Tribunalului Provincial din Sevilla

sentinta

Şi întreaga Spanie a declarat: „Todos somos Marta”

Fotbaliştii de la Real Madrid, FC Sevilla şi Real Betis au intrat pe teren purtând tricouri cu poza fetei ucise

„Marta del Castillo Casanueva, în vârstă de 17 ani, 1,65 m înălţime, ochii verzi. Ultima oară a fost văzută pe 24 ianuarie 2009, la orele 21:30. Purta blugi, o bluză albă cu mâneci roz, o jachetă de catifea neargă şi o eşarfă roz. Vă rugăm, dacă aţi văzut-o, să sunaţi imediat la 091″.

Afişe cu anunţul acestei dispariţii au stat lipite, luni la rând, pe stâlpii lampadarelor, pe pereţi şi-n staţiile din Sevilla. La cinci zile după ce ea a dispărut, povestea Martei a făcut înconjurul lumii. Colegi de clasă, prieteni, vecini de cartier, dar şi oameni care n-au cunoscut-o niciodată s-au mobilizat pentru ea, într-un număr copleşitor. Anunţul dispariţiei a devenit viral pe internet, iar numărul voluntarilor care s-au oferit să lipească afişe pentru găsirea fetei a înregistrat o premieră: niciodată Spania nu se mai mobilizase astfel pentru o persoană dispărută.

Pe 30 ianuarie 2009, mobilizaţi prin reţelele de socializare pe internet, 3000 de oameni au demonstrat în Sevilla, cerând poliţiei să se implice în rezolvarea acestui caz. Şi, pentru prima oară, s-a strigat „Todos somos Marta”. „Toţi suntem Marta”. Pe 7 februarie, o demonstraţie similară a scos în stradă alte mii de oameni.

Pe 13 februarie 2009, fostul prieten al Martei, Miguel Carcano (20 ani), a recunoscut că a ucis-o. El era cel care spusese că a văzut-o ultima oară pe Marta la 21:30. Minţise. Curând, alţi doi prieteni de-ai săi aveau să mărturisească poliţiei că au fost complici la ascunderea cadavrului. Vestea că Marta a fost ucisă, împrejurările, nici acum pe deplin elucidate, în care s-a produs tragedia şi refuzul suspecţilor de a spune unde este cadavrul au mărit impactul emoţional al cazului. Solidaritatea spaniolilor cu familia Martei a crescut, devenind necondiţionată. Ancheta penală, şi apoi procesul s-au desfăşurat sub o extraordinară presiune a străzii, transmisă şi amplificată de mass-media.

Familia Martei a iniţiat o campanie de strângere de semnături pentru un referendum care să reintroducă pedeapsa cu închisoarea pe viaţă. Pe 21 februarie 2009, circa 5000 de oameni au demonstrat la Madrid avându-i în frunte, în primele rânduri, pe părinţii fetei ucise. Câteva zile mai târziu, premierul de atunci al Spaniei, Jose Luis Rodriguez Zapatero, s-a întâlnit cu ei, pentru a le declara sprijinul şi simpatia. Dar şi pentru a le aminti că închisoarea pe viaţă nu e posibilă, ea fiind eliminată din 1978, odată cu intrarea în vigoare a actualei Constituţii. Pe 4 martie 2011, liderul Partidului Popular din Spania, Mariano Rajoy (actualul premier al Spaniei), a vizitat şi el familia Martei şi a introdus apoi sentinţa pe viaţă în manifestul său electoral pentru alegerile din 2011.

Curând, au apărut tricouri, insigne şi lumânări cu chipul fetei ucise şi cu sloganul „Todos somos Marta”. Prietenii au postat anunţuri pe reţeaua socială MySpace, s-au creat pagini pe Facebook, iar pe YouTube au fost urcate fotomontaje cu fotografiile fetei. Sute de utilizatori de internet s-au alăturat campaniei, iar în localităţi din întreaga Spanie, dar şi din America Latină sau din Europa, au apărut afişe prin care se cere “Justiţie pentru Marta”.

În memoria Martei del Castilllo au fost scrise melodii şi piese de teatru, au fost făcute procesiuni înaintea sărbătorilor de Paşte, au fost organizate concerte, pe stradă sau în săli pline de spectatori. Mai mulţi cântăreţi din Spania au scos, în scop caritabil, un album intitulat “Cântece pentru Marta”. Spaniolii donează bani, într-un cont special deschis, pentru a sprijini demersurile părinţilor fetei, iar pe Platforma online creată pentru Marta del Castillo sunt afişate plăţile efectuate către avocaţi şi dovada achitării altor taxe judiciare.

Pe 13 ianuarie 2012, Tribunalul Provincial din Sevilla i-a achitat pe trei dintre inculpaţi, condamnându-l doar pe Miguel Carcano la 20 de ani de închisoare. Procurorii ceruseră 52. Spaniolii s-a revoltat şi au ieşit în stradă, cu miile, în 40 de oraşe din Spania. Pe 24 ianuarie 2012, când au comemorat trei ani de la uciderea ei, 40.000 de oameni au scandat “Todos somos Marta” pe străzile din Sevilla. O extraordinară lecţie de democraţie şi de solidaritate. Dovada unui popor viu, care a înfiat durerea unei familii, identificându-se cu părinţii tinerei ucise.

În România, cazurile similare sunt trecute cu vederea. Dacă, prin absurd sau din lipsă de subiecte, ele ajung într-o zi temă de dezbatere, atenţia vorbitorilor se concentrează pe întrebări cu caracter retoric, de tipul “ce căuta fata, singură, la acea oră, în casa unui fost prieten?”, “cât de libertin era comportamentul ei?” şi “oare nu e fugită în lume, cu un alt băiat?”. Spaniolii n-au pus niciuna din aceste întrebări inutile şi nici n-au stat în casă, spectatori de ocazie la tragedia altora. Au ieşit pe stradă, conştienţi fiind că ce i s-a întâmplat Martei s-ar putea întâmpla, într-o zi nenorocită, cu fiecare dintre copiii lor.

Spirit civic pe stadioanele de fotbal

La cinci zile de la dispariţia Martei, pe 29 ianuarie 2009, Real Betis a intrat pe teren, în meciul din Copa del Rey jucat împotriva celor de la Mallorca, purtând tricouri cu chipul fetei şi mesajul “Por favor, gue vuelva Marta” (“Vă rugăm, aduceţi-o pe Marta”).

Fotbaliştii de la FC Sevilla au preluat ideea şi s-au alăturat şi ei campaniei.

În februarie 2009, în meciul cu Racing Santander, fotbaliştii de la Real Madrid au intrat, la rându-le, pe un stadion plin cu 73.000 de spectatori, îmbrăcaţi cu tricouri pe care, sub chipul Martei, era scris: “Todos somos Marta”.

Cazul Martei a ajuns însă dincolo de graniţele Andaluziei. Întreaga ţară a fost mişcată de dispariţia şi, apoi, de moartea tinerei de 17 ani, iar la meciul amical contra Angliei din 12 februarie 2009, naţionala Spaniei a ieşi la încălzire purtând aceleaşi tricouri albe devenite simbol: sub poza fetei era scris “Todos somos Marta. Te esperamos” (Toţi suntem Marta. Te aşteptăm”).

Adriana Oprea-Popescu („Jurnalul Naţional”, 28 aprilie 2012)

“Mărturisesc, vă voi arăta unde am îngropat-o pe soţia mea”

Condamnat pe viaţă pentru uciderea soţiei

Adrian Prout a fost găsit vinovat în baza unor probe circumstanţiale, prin “inferenţă” logică

Adrian Prout (45 de ani) avea motive să scape de mai vârstnica lui ne­vastă; în urma divorţului el ar fi trebuit să-şi vândă ferma la care ţinea enorm

O femeie de 55 de ani din Gloucestershire, Marea Britanie, a dispărut pe data de 5 noiembrie 2007. Kate Prout (foto dreapta) era o profesoară ieşită la pensie, retrasă la o fermă dintr-un sătuc englezesc împreună cu soţul ei, mai tânăr decât ea cu 10 ani. Înainte de dispariţie, femeia devenise o celebritate locală, susţinând o campanie prin care solicita Guvernului mărirea subvenţiilor la lapte pentru crescătorii de animale. Ancheta a scos la iveală faptul că soţii  erau pe cale să divorţeze, iar Kate îi ceruse bărbatului 800.000 de lire sterline. Adrian Prout, prosper patron al unei firme de instalat conducte pentru sisteme de irigaţii şi proprietar al fermei din Redmarley, fermă evaluată la 1,2 milioane de lire, a fost pus sub acuzare de trei ori pentru uciderea soţiei sale, dar abia în 2010 a fost condamnat pe viaţă pentru crimă. N-a recunoscut niciodată că ar fi vinovat de dispariţia soţiei şi nu le-a mărtu­risit rudelor femeii unde se află rămăşiţele ei pentru a putea fi înmormântată şi plânsă.

Kate Prout, o doamnă cochetă, cu o pasiune în a-şi schimba culoarea părului foarte des şi interesată de olărit, modă şi grădinărit, a dispărut într-o zi de noiembrie 2007. După-amiază a vorbit la telefon cu cumnata sa, soţia fratelui, care a declarat că fe­meia părea “netulburată şi ferici­tă”. A mai dat un telefon la bancă şi apoi a dispărut cu desăvârşire. După 5 zile de la ultimul contact cu lumea din afara fermei, soţul ei a reclamat la Po­liţie că soţia a fugit de-acasă. Fără ac­t­e, fără paşaport, fără geantă sau cărţi de credit. În dulap, poliţiştii i-au gă­sit toate hainele. Au început că­u­tă­ri­le cu câini de urmă, s-au făcut scoto­ciri, săpături în pădurile din apropiere şi pe terenurile aparţinând fermei, iar lacurile din ţinut au fost scormo­ni­te de scanfandri. Nici urmă de Kate.

Pornind de la atitudinea relaxată a lui Adrian Prout, poliţiştii l-au considerat în scurt timp suspectul principal. În jurnalul fostei profesoare, poliţiştii au găsit povestite mai multe certuri violente dintre cei doi soţi, iar Kate mărturisea că se teme pentru viaţa ei. Mai mult, pe 1 februarie 2007, femeia a chemat poliţia pentru că bărbatul a bătut-o şi a ameninţat că o va ucide, aruncând-o într-o piscină goală. Procurorul de caz, Paul Dunkels, a făcut publice pasaje din jurnalul femeii. “Seara în care m-a ameninţat şi l-am reclamat la poliţie. A fost arestat, dar nu i-a fost adusă nici o acuzaţie pentru că nu aveam nici un semn pe mine, deci nici o dovadă a agresiunii. Ted şi Linda Wakefield au venit să mă ia. Acum, că suntem separaţi oficial, mi-a fost foarte frică să mă întorc la fermă. S-a înfuriat rău, de-am crezut că mi-a venit sfârşitul. Am fost foarte, foarte tulburată”, îşi notase Kate în jurnal.

Motivul scandalurilor din ultima vreme ar fi fost suma de bani solicitată de Kate în urma separării, sumă ce-l obliga pe Adrian să-şi vândă ferma din Redmarley D’Abitot.

Poliţistul care s-a ocupat de caz spune că de la început indiciile au dus la concluzia că femeia a fost ucisă. “Lipsea orice probă care să ne arate că Kate mai era încă în viaţă. Nu exista nici un motiv ca ea să plece de bună voie de-acasă”, a declarat ofiţerul de poliţie Neil Kelly. În timpul cercetărilor la faţa locului, un câine specializat în găsirea cadavrelor a indicat un anumit loc în sufrageria fermei celor doi soţi, deşi nu s-a găsit nici o urmă de sânge sau dovezi ale vreunei lupte.

La trei săptămâni de la dispariţia lui Kate, Adrian Prout a fost arestat. Lipsa oricăror dovezi concrete a  dus la eliberarea lui în scurt timp. În fe­bruarie anul următor, bărbatul a fost din nou arestat, pentru că ieşiseră la iveală noi “amănunte”. S-a descope­rit că Adrian avea o iubită cu care se vedea des, înainte ca nevasta să-i dispară. În ziua dispariţiei, acesta i-a trimis amantei sale, doamna Bellamy, un SMS în care-i spune că o iubeşte. În absenţa unor probe consistente, bărbatul a fost însă eliberat pentru a doua oară câteva luni mai târziu, sub control judicar.  La nici un an după dispariţia lui Kate, domnul Prout se logodeşte cu o altă femeie, Debbie Garlick, căreia îi face un copil. După mai bine de doi ani, pe 5 februarie 2010, Adrian Prout este găsit vinovat pentru uciderea soţiei sale şi condamnat la închisoare pe viaţă.

Dovezile în baza cărora Adrian a fost condamnat sunt circums­tan­ţiale. Adrian voia să scape de ne­vastă pentru că-i cerea mulţi bani la divorţ, lucru ce ar fi însemnat vinderea fermei la care ţinea enorm. Conflictele anterioare, ameninţările bărbatului şi aventurile lui extraconjugale au cântărit şi ele în acest puzzle. Pe de altă parte, femeia n-ar fi plecat niciodată fără geantă şi acte şi, în cei doi ani de dispariţie, şi-ar fi accesat măcar o dată conturile dacă ar fi fugit. Sunt câteva din premisele care au condus juraţii la concluzia că Adrian e făptaşul; nici un fir de păr, nici o urmă de sânge, nici un martor care să poată spună mai mult în acest caz.

Judecătorul Nigel Davis a subliniat, după pronunţarea sentinţei, că procurorii de caz au ajuns la concluzia că soţul este ucigaşul lui Kate printr-o “inferenţă”, punând cap la cap toate datele. “E ceea ce avocaţii numesc probă circumstanţială. Iar aceste dovezi circumstanţiale nu trebuie să fie cu nimic inferioare altor probe”, a adăugat acesta.

La pronunţarea sentinţei, acelaşi judecător a subliniat, conform The Telegraph, că refuzul lui de a mărtu­risi unde a ascuns trupul soţiei a constituit un factor agravant în stabilirea pedepsei.

“Mi-a rămas în minte o mică probă din acest proces: cum Kate obişnuia să-şi amintească de părinţii ei, ducându-le flori la mormânt. Bănuiesc că şi familia ei ar vrea să facă asta în cazul ei. Nu pot, din cauza ta”, a spus judecătorul. După verdict, fratele lui Kate, Richard Wakefield, l-a implorat pe Adrian să-i spună ce a făcut cu trupul surorii lui. Bănuiala anchetatorilor este că Prout s-a folosit de experienţa pe care o avea în montarea conductelor pentru a scăpa de cadavrul soţiei. Adrian Prout este acum în închisoare, i s-a refuzat testul cu detectorul de minciuni, iar pe Internet şi pe reţelele de socializare au apărut grupuri de susţinere care declară că bărbatului i s-a făcut o nedreptate.

Debbie, logodnica ce i-a dăruit o fiică, oferă recompensă oricui va oferi informaţii despre Kate, fiind convinsă că aceasta şi-a înscenat dispariţia pentru ca Adrian să fie acuzat de uciderea ei.

Ionela Gavriliu („Jurnalul Naţional”, 16 septembrie 2011)

„Îmi pare rău, am făcut-o…”

Kate Prout (55 de ani) a dispărut pe 5 noiembrie 2007 din Gloucestershire, Marea Britanie. Era cãsãtoritã cu Adrian Prout, mai tânãr decât ea cu 10 ani. Cei doi erau în pragul divorţului, dupã un mariaj de şapte ani. Aveau împreunã o fermã şi o afacere, avere estimatã la 1,6 milione de lire sterline. Adrian Prout îi oferise soţiei sale, la divorţ, 600.000 de lire sterline, în vreme ce ea pretindea 800.000 de lire. Imediat după ce Kate a dispãrut, Adrian a susţinut vehement faptul că ea ar fi plecat de acasã de bunã voie.

Anchetatorii nu au gãsit nici o probã directã: nici cadavrul, nici arma crimei, nici vreo urmã de material biologic sau vreun martor. Nu aveau nici mãcar recunoşterea faptei. În baza unor probe circumstanţiale, prin „inferenţă” logică, pe 5 februarie 2010, Adrian Prout a fost condamnat de Bristol Crown Court la închisoare pe viaţã pentru uciderea soţiei sale, cu o majoritate de 10 la 1.

În timpul cercetãrilor, pe durata procesului şi dupã ce a fost închis pentru executarea pedepsei, Prout a negat categoric orice implicare în dispariţia lui Kate, susţinând cã este victima unei grave erori judiciare.

În 2008, Adrian Prout s-a logodit cu Debbie Garlick, iar cei doi au împreunã un copil. Convinsă cã e nevinovat, Debbie a condus o campanie pentru el. Adrian Prout avea grupuri de suport care strângeau semnãturi pe internet, cerând eliberarea lui. Debbie oferea o recompensã de 10.000 de lire sterline pentru orice informaţie despre Kate, ea crezând cu tãrie că aceasta şi-a înscenat dispariţia doar pentru ca Adrian să fie acuzat de uciderea ei.

Prout cu logodnica lui, Debbie Garlick, cu puţin timp înainte de condamnarea lui

În august 2011, susţinãtorii lui Prout au obţinut prima mare victorie: aprobarea ca el sã fie testat cu detectorul de minciuni. Pentru ei, exista convingerea că rezultatul testului l-ar fi exonerat pe Prout de vinovãţie. Pentru anchetatori, rezultatul poligraf nu mai avea nicio valoare. Însã el s-a dovedit a fi scânteia ce a condus apoi la confirmarea întregii anchete penale.

Don Cargill este director general al NADAC (cea mai mare firma privatã de poligraf din Anglia), preşedinte al The British & European Polygraph Association (BEPA), membru cu drepturi depline al American Polygraph Association (APA) şi al World Association of Private Investigators (WAPI). Cargill l-a vizitat pe Prout în închisoare şi, la început, s-a lovit de refuzul lui Prout, care a declarat că nu vrea să fie testat. A fost însă, în cele din urmă, de acord cu procedura, declarând, conform spuselor lui Cargill, „mi-ar face mai bine, pentru Debbie”. Era ferm convins cã va trece testul, pãcãlind poligraful.

Printre alte întrebãri, Cargill i-a pus trei cu privire la crimã – dacă el şi-a ucis soţia, dacă el a aranjat cu altcineva să o omoare şi dacă el ştie unde se aflã trupul ei. Prout a răspuns „Nu” la fiecare, însã Cargill a declarat cã detectorul a indicat, la fiecare „Nu”, cã el minte. În acel moment, declara Cargill jurnaliştilor britanici, el i-a spus lui Prout: „Mã uit la un criminal”. Iar Prout i-a răspuns: „Nu chiar.” După ce a picat testul, „Prout a zâmbit ciudat şi a recunoscut că rezultatele sunt cele corecte. I-am spus că, în conformitate cu testele mele, el este, în mod clar, un criminal. Iar el doar a zâmbit din nou. Întâlnirea cu el a fost una dintre cele mai suprarealiste şi stranii experienţe din viaţa mea”, mãrturiseşte Cargill.

Logodnica lui Prout, cea care spera cã detectorul de minciuni va dovedi nevinovãţia lui, a primit cu stupoare verdictul dat de expertul poligraf.

Iar pe 16 noiembrie 2011, în timpul unei vizite pe care i-a fãcut-o la închisoare, Debbie Garlick avea să obţină de la el recunoaşterea crimei. Imediat după, în aceeaşi zi, ea a declarat unui post local de televiziune: „El doar a mărturisit”. Întrebatã ce anume i-a spus el, ea a răspuns, citându-l: „Îmi pare rău, am făcut-o…” A doua zi, poliţiştii au mers la penitenciar şi l-au audiat pe Adrian Prout, care a recunoscut cã şi-a ucis soţia, strangulând-o, şi cã apoi i-a îngropat cadavrul pe terenul pe care cei doi îl aveau. Ferma din Gloucestershire are o suprafaţã de 112 ha, iar acolo locuiserã, pânã de curând, şi Debbie împreunã cu copilul ei.

Prout (foto dreapta) a fost adus la fermă, în cătuşe.

Pe 18 noiembrie 2011, Prout a fost dus sub escortã pentru a indica locul exact în care a ascuns cadavarul. Pe 24 noiembrie 2011, dupã ce au cercetat amãnunţit o suprafaţă de aproximativ 250 de metri pãtraţi în jurul zonei indicate de Prout, poliţiştii au gãsit rãmãşiţele umane. Kate a fost identificatã imediat, în baza fişei dentare.

Imediat după mărturisirea lui Adrian Prout, susţinãtorii care militau pentru eliberarea lui au închis paginile de internet, sistând orice campanie şi declarând, o datã cu încetarea activităţilor, condoleanţe familiei lui Kate.

(Sursa foto: www.dailymail.co.uk)

„Nu există cadavrul, nu există nici crima”

Acesta a fost apărarea polonezului condamnat la 25 de ani de închisoare pentru că a ucis-o pe prietena lui, însărcinată în 8 luni

Mariusz Stepien a crezut tot timpul că va scăpa dacă nu va fi găsit cadavrul. Mai mult, în instanţă nu şi-a mai recunoscut fapta. Toate probele îi demonstrau vinovăţia, iar instanţa l-a condamnat fără nici o ezitare.

„Nu există cadavru, deci nu există nici crima”, declara Mariusz Stepien. S-a înşelat. După patru ani de la comiterea crimei, polonezul a fost condamnat, fără ca trupul victimei sale să fi fost găsit.

Edyta Korohoda avea 19 ani şi locuia în oraşul Dzierzoniow (Polonia). Pe Mariusz Stepien îl cunoscuse în iulie 2001, într-o discotecă. Au devenit prieteni intimi şi, după câteva luni de relaţie, Edyta a rămas însărcinată. Îndrăgostită până peste cap de el, fata, care credea că au viitor împreună, a început să-şi facă planuri de nuntă. De acord cu oficializarea relaţiei era şi tatăl Edytei, Leszek Korohoda, îngrijorat că fata lui va creşte singură un copil din flori. Însă Stepien n-avea niciun gând de însurătoare. Pentru el, relaţia cu Edyta devenise, dintr-un moft, o problemă agasantă: avea deja o parteneră de viaţă, Magda S., şi doi copii cu ea.

Mai întâi, Stepien a încercat să rezolve problema cu un avort. Cum Edyta nici nu voia să audă de asta, a încercat să o atragă într-o cursă. Mai întâi, a făcut rost, de la un prieten, de lista medicamentelor ce pot induce avortul. Apoi, într-o zi din primăvara lui 2002 a mers, împreună cu Edyta şi un coleg de-al lui, Marcin U. (24 de ani), pe malul lacului Sieniawka. La un picnic nevinovat. Când fata nu era atentă, Marcin a pus într-o sticlă de bere două pastile de Clonozepam (n.r. – un anticonvulsiv folosit în epilepsie), apoi cei doi au îmbiat-o să bea. Niciunul dintre ei nu ştia însă că Clonozepamul nu are efectele preconizate de ei. Diabolicul plan a rămas fără rezultate. Când Edyta, care aflase de existenţa celeilalte femei din viaţa lui Mariusz, şi-a declarat intenţia de a se întâlni cu ea, pentru a clarifica lucrurile, el s-a decis să acţioneze. Conform anchetatorilor, Mariusz Stepien a planificat cu atenţie crima.

Pe 1 iunie 2002, Edyta glumea cu tatălui şi cu fratelui ei, spunându-le că anul viitor vor sărbători Ziua Copilului într-un grup mai larg. Era însărcinată în opt luni. Ziua ce a urmat a fost una caniculară. Seara, fata s-a îmbrăcat într-o rochie albă cu flori colorate şi a ieşit pe uşa casei spunând familiei că merge la festivităţile organizate pe stadionul din oraş. Nu s-a mai întors. A doua zi de dimineaţă, familia a început să o  caute, dar nimeni nu mai ştia nimic de ea. Oraşul s-a umplut de zvonuri; mulţi credeau că Edyta a plecat de bună voie de acasă, pentru a se ascunde, ruşinată de situaţia în care se afla. “Era frumoasă, tânără, plină de viaţă. Aşteptam cu bucurie naşterea copilului, chiar dacă el era ilegitim”, spune Mariusz Korohoda, fratele fetei. Rudele Edytei au bănuit că Mariusz Stepien ar putea avea legătură cu dispariţia ei, însă el a negat. Poliţiştilor le-a spus că nici măcar n-o cunoştea pe Edyta. Confruntat cu tatăl fetei, pe care-l întâlnise de câteva zeci de ori, bănuitul a rămas ferm pe  poziţii. În plus, avea un alibi pentru acea seară, oferit de concubina lui, Magda S. În lipsa altor probe, Mariusz Stepien a fost lăsat în libertate, iar anchetatorilor le-a fost mai comod să creadă în varianta plecării voluntare.

Pe 27 decembrie 2002, procurorul din Dzierzoniow a închis dosarul. Şi asta l-a făcut pe Mariusz să se simtă în siguranţă. S-a căsătorit cu Magda S. şi a luat numele de ei de familie. Apoi, a plecat in Franţa. Dar familia Edytei nu a renunţat să caute adevărul. În încercarea disperată de a-şi găsi sora, Mariusz Korohoda a publicat anunţuri în ziarele locale şi naţionale, a cerut ajutorul realizatorilor emisiunii “Ktokolwiek widział, ktokolwiek wie” („Cine a văzut, cine ştie”) de la TVP1 şi a trimis adrese Parchetului General din Varşovia şi poliţiei centrale. Analizând datele, autorităţile au ajuns la concluzia că în acest caz varianta cea mai plauzibilă e că Edyta a fost ucisă. Cazul a fost preluat, în 2004, de procuratura regiunii Swidnica.

Când procurorii au închis dosarul, Mariusz Korohoda, fratele victimei, nu s-a resemnat şi s-a zbătut pentru reluarea cercetărilor.

Trecuseră doi ani de la crimă, startul anchetei fusese ratat. Trei poliţişti sub acoperire, ofiţeri din Poliţia Regională, s-au infiltrat în cercul de prieteni al lui Stepien, reuşind să-l cunoască şi apoi să-i câştige încrederea. Toată operaţiunea a durat aproape un an. Timp în care Mariusz Stepien le-a declarat în mod repetat poliţiştilor că şi-a ucis iubita. Unele dintre aceste mărturisiri au fost înregistrate cu o cameră ascunsă. În baza acestor probe, în septembrie 2005, poliţia l-a arestat pe criminal, săltându-l cu „mascaţii” de la domiciliul său din Bielawa. La prima audiere, Mariusz Stepien şi-a recunoscut fapta. A povestit cum s-a întâlnit cu Edyta în seara zilei de 2 iunie 2002, punând-o întâi să promită că nu va spune nimănui că urmează să se vadă. Întâlnirea a rămas consemnată însă în jurnalului lui (la fel, şi multe alte întâmplări care descriu dorinţa lui de a scăpa de fată). Apoi, le-a povestit Mariusz Stepien anchetatorilor, a strangulat-o pe Edyta în maşina lui şi i-a îngropat corpul în pădure, lângă Kiełczyna. Hainele victimei au fost arse sub un pod, pe drumul spre Zabkowice. Cum poliţia nu a gasit cadavrul în locul indicat de el, criminalul şi-a schimbat declaraţia, susţinând că la comiterea faptei a participat şi Adam K. (32 ani), coleg cu el, care ar fi primit, în schimbul acestui „serviciu”, o sumă de bani. Iniţial,  conform noii mărturisiri a lui Stepien, cei doi au vrut să o împuşte pe fată cu un pistol cu amortizor, dar nu au putut face rost de armă. Tot Stepien susţinea că urmele rămase în maşină au fost şterse de Marcin U., care ulterior a apărut şi el în faţa instanţei, acuzat fiind de distrugere de probe şi de tăinuirea faptei. Dat în urmărire prin Interpol, Adam K. a fost arestat în octombrie 2005 în Spania şi extrădat apoi în Polonia. Ulterior, s-a dovedit că nu participase la crimă, ci doar aflase apoi de comiterea ei, de la Stepien.

În timpul cercetărilor, Mariusz Stepien a revenit de mai multe asupra declaraţiilor, negând unele aspecte şi adăugând noi detalii, pentru a orienta ancheta pe piste false. Într-o altă versiune a lui, a susţinut că a dus cadavrul pe un câmp de lângă Sokolniki, unde l-a distrus într-o maşină agricolă de tocat şi apoi a dat resturile de mâncare la câini. Corpul fetei nu a fost găsit, deşi a fost căutat nu numai în Kiełczynie, ci şi în tuneluri vechi din Kamionkach, în garajuri, în zonele din jurul oraşului Dzierzoniow,  şi pe câmpurile din Sokolniki.

Procurorii au reuşit în schimb să obţină declaraţii acuzatoare pentru Stepien şi de la colegul lui, Marcin U., şi de la soţie, Magda S., cea care-i asigurase alibiul. Ea a recunoscut că în august 2002 minţise, susţinând că Edyta şi Mariusz erau cunoştinţe, iar fata rămăsese însărcinată cu un alt bărbat. O dată cu reînceperea urmăririi penale, Magda S. şi-a „amintit” că Mariusz era pasionat de poveştile poliţiste, fiind abonat la revista lunară „Detektyw” („Detectiv”). Femeia a declarat anchetatorilor că, atunci când l-a întrebat dacă are vreo legătură cu dispariţia Edytei, el i-a declarat: „nu există cadavru, nu există nici crimă”. Atunci, spune ea, a asociat imediat declaraţia lui cu unul din articolele citite de el la sfârşitul anului 2001 în revista „Detectiv”, cel despre cazul unei soţii ucise, poveste care, crede Magda S., l-ar fi putut inspira pe Mariusz.

După un an de anchetă, Procuratura din Swidnica a trimis în instanţă dosarul, acuzându-i pe Mariusz Stepien (37 ani) şi pe prietenul lui, Adam K. (32 ani), de uciderea prin strangulare a femeii  însărcinate. După ce şi-a recunoscut fapta şi a dat mai multe versiuni ale crimei, în instanţă Mariusz a pledat nevinovat şi a cerut achitarea. Însă judecătorii nu au crezut în inocenţa lui.

În octombrie 2007, Marius Stepien a fost găsit vinovat de omor de Tribunalul regional Swidnica şi condamnat la 25 de ani de închisoare, cu posibilitatea eliberării condiţionate nu mai devreme de 20 de ani. Adam K. a fost achitat.

După pronunţarea deciziei, judecătorul Wieslaw Pedziwiatr a declarat: „nu putem accepta argumentul apărării – «nu există cadavru, nu există crimă». Ar însemna să admitem că există o modalitate foarte bună de a ucide”. Marius Stepien a făcut recurs. Procurorul Jerzy Kasiura a solicitat, la rându-i, respingerea recursului şi menţinerea pedepsei. „Instanţa a evaluat cu atenţie probele şi a făcut o analiză aprofundată a argumentelor acuzării, formându-şi astfel o convingere fermă. Faptul că nu au fost găsit cadavrul nu înseamnă că nu a fost săvârşită infracţiunea”, a subliniat procurorul.

„Acuzatul este un om pentru care alţii nu contau. Are o personalitate psihopată.  El a ales să calea cea mai uşoară: a fost fericit că avea o prietenă cu mult mai tânără decât cealaltă, şi apoi, când a aflat că este însărcinată, a decis să scape de ea”, Wieslaw Pedziwiatr, judecător la Tribunalul regional din Swidnica

Avocatul apărării a cerut achitarea, susţinând că nu există nici o dovadă directă a vinovăţiei clientului său. „Nu a fost găsit cadavrul, astfel încât să avem 100% certitudinea că ea este moartă. Şi chiar dacă am presupune că a murit, nu poate fi stabilit, prin proceduri judiciare, modul în care s-a întâmplat asta”, a spus Yearling.  Curtea de Apel din Wrocław a confirmat însă, pe 6 martie 2008, verdictul primei instanţe. „Aceasta este, probabil, pedeapsa cea mai potrivită pentru gradul de culpabilitate”, a declarat judecătorul Witold Franckiewicz, precizând că în luarea deciziei a contat şi faptul că, iniţial, acuzatul şi-a recunoscut vinovăţia. „El le-a spus părinţilor săi că a făcut o crimă. El a mărturisit asta şi poliţiştilor care, acţionând sub acoperire, au intrat în cercul lui de prieteni. Nu s-a reuşit găsirea cadavrului, însă el nu este atât de important. Nu există cadavrul, dar asta nu înseamnă că nu poate fi identificat făptuitorul”, a adăugat Franckiewicz.

„De la început, am simţit că el e ucigaşul copilul meu şi al nepotului meu, aşa că am aşteptat. Dar atunci când m-am dus la el, la câteva zile după ce fata a dispărut, a negat faptul că ştie ceva despre Edyta. Cel mai greu lucru este că nu pot să-mi îngrop propria fiică şi nepotul. Nu sunt undeva, să le aprind lumânări, să mă rog, să-i plâng”, Leszek Korohoda, tatăl victimei

 Adriana Oprea-Popescu („Jurnalul Naţional”, 23 septembrie 2011)

Canibalul din Alicante

Paul Durant a ucis-o pe Karen Durrell şi apoi a declarat că i-a mâncat părţi din cadavru

Karen Durrell a fost ucisă în februarie 2004, în Spania. Femeia de 41 de ani era originară din localitatea Ilford, Marea Britanie. În luna ianuarie a aceluiaşi an se mutase într-un sătuc numit Calpe, la 20 de kilometri de staţiunea Benidorm aflată în provincia spaniolă Alicante. A plecat din Anglia în căutarea unei vieţi mai bune. Era divorţată, mamă a unei tinere de 20 de ani. Plecase împreună cu concubinul ei, Miles Lanning. Acesta din urmă n-a reuşit însă să-şi găsească un loc de muncă în Spania şi, după o săptămână, s-a întors la Londra.

La scurt timp după plecarea lui, Karen l-a cunoscut într-un bar pe Paul Durant. Bărbatul de 47 de ani era tot englez, provenea din aceeaşi regiune ca şi ea şi era dependent de heroină. În decembrie 2003, chiar înaintea Crăciunului, fusese arestat la Londra şi acuzat de tentativă de jaf armat asupra unei maşini de transport valori. Durant nu era la prima abatere – în anii ’80 şi ’90 mai comisese o serie de astfel de jafuri armate, pentru care fusese condamnat. În 2003 n-a mai ajuns în faţa judecătorilor, pentru că a reuşit să evadeze de sub escorta poliţiei, în timp ce se afla la Royal London Hospital din Whitechapel. Folosindu-se de un paşaport fals, el a reuşit să ajungă în Spania. La scurt timp după ce a cunoscut-o pe Karen, el s-a mutat în aceeaşi clădire cu ea, la un etaj superior.

După jumătatea lunii februarie 2004, rudele lui Karen, care nu mai primiseră nici un semn de la ea de câteva zile, au sunat la poliţia din Alicante, unde au sesizat dispariţia femeii. Poliţiştii nu s-au alertat decât la câteva zile după sesizarea lor, când un prieten de-al ei a venit să anunţe o crimă. Bărbatul le-a povestit că s-a întâlnit întâmplător pe stradă cu Paul Durant, vecinul femeii, şi că, atunci când l-a întrebat îngrijorat despre Karen, Durant i-a mărturisit că a ucis-o. Paul i-a arătat telefonul mobil şi un card bancar pe care le furase de la ea. Oamenii legii au mers la locuinţa ei şi au spart uşa. Imaginea pe care au găsit-o i-a îngrozit. Cada din baia femeii era plină de sânge. Pe po­dea zăceau abandonate câteva cuţite însângerate şi un fierăstrău cu urme de resturi umane pe lamă. Dar nici urmă de cadavru.

Paul Durant a fost arestat imediat şi a mărturisit că şi-a omorât vecina. El a declarat poliţiştilor că, într-o seară, pe 18 sau 19 februarie 2004 – nu-şi mai amintea sigur – el şi Karen se uitau împreună la un film, în apartamentul femeii. Era vorba de un documentar despre pedofili şi copii maltrataţi. După ce s-a terminat, le-a spus Durant anchetatorilor, el şi Karen au început să se certe cu privire la subiect. Enervat, bărbatul a ieşit din încăpere şi s-a întors cu un ciocan, cu care a lovit-o pe vecina lui în cap, din spate. După care, susţine el, folosind câteva cuţite şi un fierăstrău, a tăiat cadavrul în mai multe părţi. A pus resturile în saci de plastic şi le-a înghesuit într-un geamantan, pe care l-a aruncat în tomberonul din spatele clădirii.

Anchetatorii au căutat, zile în şir, geamantanul cu rămăşiţele cadavrului, în toate tomberoanele din cartier. Fără nici un rezultat. Nu au reuşit să găsească nici ciocanul cu care Durant susţinea că a lovit-o pe Karen. În decursul cercetărilor, bărbatul şi-a schimbat declaraţiile de cinci ori. Variau fie modul în care a ucis-o, fie motivul, fie locul în care a aruncat cadavrul. A fost încarcerat în închisoarea din Alicante. Din spatele gratiilor, el a trimis două scrisori – una către ziarul britanic Daily Mirror şi alta către o editură. În ambele, povestea cu lux de amănunte cum a ucis-o pe Karen Durrell şi făcea o mărturisire şocantă. “După ce am omorât-o, i-am tăiat cadavrul în bucăţi mici şi am mâncat părţile care mi s-au părut comestibile. La final, ce-a rămas am pus în saci mici de gunoi. Înainte să o omor pe Karen îi povestisem că am venit în Spania ca să omor şi să mănânc pedofili. Cred cu tărie că Dumnezeu a trimis-o la mine. Eu primeam mesaje de sus prin intermediul televizorului. Cred că şi Karen ştia că trebuia să moară”, a scris Paul cotidianului britanic.

În scrisoarea trimisă către o editură din Anglia, bărbatul spunea că povestea vieţii lui ar putea fi transformată într-un best-seller. Le-a povestit în scris editorilor că a mai comis alte două crime în Marea Britanie. În primul caz, spunea el, era vorba despre o crimă plătită, iar victima ar fi fost un bărbat pe care Durant l-ar fi împuşcat în cap. Al doilea mort cu care se lăuda era un bătrân care l-ar fi ucis pentru că l-ar fi abuzat sexual atunci când era copil.

În timpul procesului însă, Durant şi-a retras mărturisirea. A recunoscut în faţa instanţei doar că a lovit-o pe Karen cu ciocanul şi că a lăsat-o întinsă pe podeaua băii, pledând nevinovat la acuzaţia de omor. Din această cauză, dar şi pentru că nu reuşiseră să găsească cadavrul, procurorii, care iniţial ceruseră pedeapsa maximă (n.r. – 25 de ani) pentru Durant, au schimbat încadrarea faptei în omor prin imprudenţă. Avocatul lui Durant, Juan Sanchez, a luat în râs în instanţă mărturisirile pe care clientul său le-a făcut din puşcărie, spunând că acesta căuta doar să devină vedetă.

Cei trei judecători din completul care l-a judecat pe Durant s-au pronunţat în noiembrie 2007, condamnându-l pe englez la 13 ani şi 6 luni de închisoare.

Andreea Sminchişe („Jurnalul Naţional”, 22 septembrie 2011)

Diabolica din Nancy

Suspectată că a ucis doi bărbaţi, Simone Weber a debutat în cariera de criminală la 50 de ani

Simone Weber s-a născut pe 28 octombrie 1930 la Ancerville (Franţa). Avea 4 ani când părinţii s-au despărţit: doi dintre fraţi au fost încredinţaţi mamei, iar ea şi sora ei, Madeleine, tatălui. El s-a recăsătorit, iar fetele au fost crescute de o mamă vitregă. Dependente afectiv una de cealaltă, Simone şi Madeleleine se vor mărita mai târziu cu doi fraţi. Simone a avut 5 copii, însă soţului ei îi plăcea să bea, aşa că l-a părăsit. În 1968 se întâmplă prima tragedie din viaţa ei: fiica cea mare moare în spital, în urma unei supradoze de medicamente. Neglijenţă, accident sau sinucidere? N-a ştiut nimeni să-i spună şi, din acel moment, Simone a început să se considere persecutată şi nedreptăţită de autorităţi. La scurt timp, trece printr-un alt dezastru: fiul ei, care-şi satisfăcea stagiul militar, se sinucide, la numai 22 de ani, trăgându-şi un glonte în inimă. Viaţa lui Simone intră în derivă, iar ea caută disperată resurse pentru a supravieţui. Începe să vândă minciuni, înfiinţând un ziar care se distribuia gratuit şi care publica false anunţuri umanitare. În paralel, face afaceri, la limita legii, cu maşini de ocazie pe care le vinde sau le închiriază. Când vede că înşelăciunile îi merg, plusează: răspunde unui anunţ matrimonial dat de un bărbat de 76 de ani, Marchal Fixard. Cum el căuta o femeie cu studii şi cu vârsta apropiată de a lui, Simone îşi pune o perucă grizonată şi se dă drept profesoară de filozofie. În scurt timp, se mută la Marchal. Fost militar de carieră, văduv şi fără copii, el locuia într-o casă mare în apropiere de Nancy. Spre surprinderea prietenilor lui, care-l ştiau un om cu o sănătate de fier, pe 14 mai 1980, la doi ani după ce o cunoscuse pe Simone, Marchal avea să moară. Ea rămâne singura beneficiară a testamentului, iar celor ce comentau le arată actul de căsătorie: pe 22 aprilie 1980, în faţa unui consilier municipal din Strasbourg, Simone devenise soţia lui Marchal. În realitate, aveau să descopere peste un deceniu anchetatorii, ea plătise serviciile unui figurant care a jucat rolul “soţului”. Iar cu 9 zile înainte de decesul lui, Simone cumpărase, cu o reţetă falsă, 80 de pastile de digitalină, un medicament care, în doze mari, poate provoca infarctul. Apoi, pe 10 mai 1980, tot prin fals, ea modificase testamentul bătrânului rezervist.

După moartea bogatului “soţ”, Simone s-a simţit datoare să-şi trăiască viaţa. În toamna lui 1981, îl cunoaşte pe Bernard Hettier. Divorţat, tată a două fiice şi salariat la o uzină din suburbia oraşului Nancy, Bernard era un cuceritor care nu vedea în Simone decât o parteneră printre altele. Ea însă, îndrăgostită iremediabil de el, începe să devină posesivă şi suspicioasă. Îşi spiona amantul, făcându-i acestuia viaţa imposibilă. După un an de relaţie, el se decide să-i pună capăt. Vor urma trei ani de hărţuire a lui Bernard: Simone îl urmăreşte până la serviciu, se strecoară la el în casă, încearcă să-l drogheze şi-l terorizează cu telefoanele. Pe măsură ce el face eforturi s-o îndepărteze din viaţa lui, ea devine tot mai ameninţătoare.

Pe 22 iunie 1985, Bernard Hettier dispare. În dimineaţa acelei zile, la ora 5:00, bărbatul de 55 de ani a plecat de la uzină spre casa aflată la 30 km distanţă. În apropiere de casă, a văzut maşina fostei amante. Ea îl aştepta, la volan. Sătul de scene, Bernard şi-a schimbat traseul şi s-a întors în Nancy, la una din vechile lui prietene, căreia i-a povestit că Simone îl pândeşte în faţa casei. Spre prânz, bărbatul se reîntoarce la domiciliu şi constată că ea e în continuare acolo. Se decide s-o înfrunte şi coboară din maşină. Intră în casă, iar Simone vine în urma lui strigându-i, în prezenţa a doi vecini, “te voi ucide!”. Aceeaşi martori îi văd pe cei doi ieşind din casă, câteva ore mai târziu, şi mergând apoi, fiecare cu maşina lui, în aceeaşi direcţie. Sunt ultimii martori care l-au văzut în viaţă pe bărbat. În jurul orei 19:00, Monique Nus, care-l aştepta pe Bernard pentru a petrece împreună week-end-ul, primeşte un telefon. O persoană care făcea un comision o anunţă că el îşi anulase planurile. Intrigată de acest apel misterios, Monique îl trimite pe fiul ei la Bernard acasă, unde el află, de la vecini, de disputa dintre foştii amanţi. Merge direct la adresa unde locuia Simone. În faţa casei ei din Nancy, pe str. Strasbourg, la nr. 158, era parcată maşina “Renault 9” a lui Bernard. Tânărul sună la uşa apartamentului însă nu-i răspunde nimeni deşi, spune el, se auzeau paşi înauntru. Pleacă şi revine mai pe seară, când constată că maşina dispăruse. A doua zi, împreună cu surorile lui Bernard, revine la uşa lui Simone. În casa slab iluminată, femeile spun că nu au văzut nimic suspect, în afara unui maldăr de saci menajeri pe un dulap şi de bucătăria inundată “în urma unei scurgeri de la maşina de spălat”, după cum le-a explicat Simone, care s-a jurat că nu l-a mai văzut pe Bernard de când a plecat de la el.

La o săptămână de la dispariţia lui, fiica lui Bernard face o reclamaţie la poliţie, însă nu este luată în serios. Pe 7 iulie 1985 publică în presa locală un anunţ prin care-şi căuta tatăl, apoi începe investigaţiile pe cont propriu. Află că, la zece zile după dispariţie, patronul a primit de la Bernard o cerere de concediu motivată cu un act medical. Documentul era suspect: lipseau informaţii, numărul de la asigurările sociale era greşit, medicul care-l examinase se afla într-o suburbie a Parisului. Iar semătura semăna cu a lui Bernard, dar nu era a lui. În faţa acestor probe, poliţia intră în alertă şi descoperă că la cabinetul acelui medic se prezentase, dându-se drept Bernard, un bărbat mult mai tânăr, ce a fost ulterior identificat: Pascal Lamoureux, ginerele Simonei Weber. Parchetul din Nancy a deschis o anchetă penală pentru sechestrare, iar Simone a devenit principala suspectă. Judecătorul căruia i-a fost încredinţată ancheta a aşteptat, răbdător, 4 luni înainte să o audieze pe Simone. Avea nevoie de „muniţie” iar pentru asta trebuia găsită maşina dispărutului.

Trunchiul uman găsit într-o valiză a fost imposibil de identificat, pentru a fi folosit ca probă; în 1985 nu se efectuau expertize genetice

De 75 de ori a fost audiată de judecătorul de instrucţie (al doilea din dreapta), declarându-şi, de fiecare dată, nevinovăţia. Din arestul preventiv, Simone Weber a făcut 16 cereri de eliberare, toate respinse

Pe 22 iunie 1985, Bernard Hettier (55 ani) dispare din Nancy (Franţa). Simone Weber (55 ani), fosta lui amantă care-l terorizase şi-l ameninţase cu moartea, a devenit rapid principala suspectă. În ziua dispariţiei, cei doi au fost văzuţi certându-se, iar maşina lui era parcată, seara, în faţa casei lui Simone. După câteva ore, “Renault”-ul lui Bernard se evaporase. Judecătorul căruia i-a fost încredinţată ancheta a aşteptat, răbdător, 4 luni înainte să o audieze pe Simone. Avea nevoie de “muniţie”, iar pentru asta trebuia găsită maşina dispărutului.

Poliţiştii au mers în casa unde locuia Simone şi au obţinut de la vecinii de sub apartamentul ei o mărturie extrem de importantă. A doua zi după dispariţia lui Bernard, dl. şi d-na Haag spun că Simone, care n-avea obiceiul să-şi viziteze vecinii, a venit să-i întrebe cum funcţionează un cuţit electric. Intrigaţi de această vizită, seara, în jurul orelor 22:00, vecinii au auzit zgomote ciudate din apartamentul de deasupra. Semăna cu un aspirator, dar sursa zgomotelor rămânea fixă, chiar deasupra capului lor. Curioşi, soţii Haag au urmărit-o pe vecina lor pe vizor şi au văzut-o traversând palierul şi ducând în portbagajul maşinii sale saci de pubelă plini. Opaci, negri şi bleu, vreo 17 la număr, cu care Simone a făcut vreo şapte drumuri. Doamna Haag spune că a doua zi ar fi văzut pe trotuarul din faţa casei o dâră subţire de sânge. Telefoanele lui Simone au fost puse sub ascultare. Vorbea îndeosebi cu sora ei, Madeleine, stabilită la Cannes. Discuţii aparent banale. Poliţiştii şi-au dat seama că cele două folosesc un limbaj codat în ziua în care Simone i-a dictat surorii ei “numerele norocoase” la loto: în realitate, un număr de telefon de la o cabină situată lângă casa ei. Convorbirea a fost interceptată, iar anchetatorii au ascultat o discuţie enigmatică despre o fetiţă pe nume “Bernadette”, căreia Madeleine trebuia să-i achite cazarea şi să-i găsească o şcoală nouă. “Bernadette” era maşina lui Bernard, parcată undeva, prin Cannes. Pe 3 noiembrie 1985, Simone se va trăda, cerându-i surorii ei să distrugă mai multe documente, printre care şi carnetul de cecuri şi paşaportul lui Bernard. Poliţiştii se decid să acţioneze. Madeleine este arestată şi la domiciliul ei sunt descoperite actele maşinii, dar şi cheia unui garaj unde era parcată. Ea nu a recunoscut nimic şi nici nu a explicat prezenţa acelor documente în casa ei. Cât despre maşină, Madeleine a admis că i-a făcut un serviciu lui Bernard, având grijă de “Renault” pe perioada absenţei lui. Simone este arestată în aceeaşi zi, iar apartamentul ei perchiziţionat. Poliţiştii găsesc o carabină cu amortizor şi, sub un dulap, un cartuş percutant. Simone nu a recunoscut niciodată că l-ar fi ucis pe Bernard. De 75 de ori s-a întâlnit faţă-n faţă cu judecătorul de instrucţie şi, de fiecare dată, ea şi-a pledat, rotind ochii mari pe sub buclele de bigudiuri, nevinovăţia. Şi ea, şi sora ei au fost încarcerate la Nancy: Simone pentru omor, Madeleine pentru complicitate.

Anchetatorii au descoperit şi cine a fost “comisionarul” care a sunat-o pe prietena lui Bernard în ziua dispariţiei lui: un văr de-al lui Simone, folosit de ea şi ca “om în casă”. În maşina lui Simone a fost găsit un flex electric, închiriat de ea în ziua de 21 iunie 1985 dintr-un magazin de bricolaj. Ar fi trebuit să-l returneze peste trei zile, însă l-a declarat pierdut. Pe discul flexului, criminaliştii au găsit urme umane. În baza probelor strânse, anchetatorii au emis ipoteza potrivit căreia Simone l-a ademenit pe Bernard în casa ei, l-a adormit cu o băutură în care a pus somnifere, l-a ucis cu un glonte tras cu carabina echipată cu amortizor, apoi a tranşat cadavrul folosindu-se de flexul electric, după care a aruncat resturile, în saci menajeri, în zone rămase neidentificate.

În toamna lui 1985, într-un râu aflat la 350 de km de Nancy, a fost găsită o valiză ce conţinea un trunchi uman învelit în saci de plastic. Cadavrul se afla într-o stare avansată de putrefacţie. Nu s-a putut realiza identificarea nici în baza amprentelor papilare (cadavrului îi lipseau membrele), şi nici în baza celor dentare (lipsea capul). Anchetatorii au început însă să spere: existau similitudini. Comparând radiografia bazinului lui Bernard cu cea a mortului găsit, legiştii au descoperit aceaşi mici anomalii, caracteristice vârstei şi sexului persoanei respective. Însă existau şi elemente de excludere: s-a constat că trunchiul aparţine unui bărbat de 40 de ani, în vreme ce Bernard avusese 55; mortul găsit avea tenul închis, iar dispărutul era blond, cu tenul deschis. Pe bucata de cărămidă ce fusese legată de valiză s-au găsit picături de vopsea bleu având aceleaşi caracteristici cu cea utilizată în casa lui Simone. Însă mortul din valiză suferise o operaţie de apendicită pe care Bernard n-o făcuse. În plus, în trunchi n-a fost găsit niciun proiectil. În 1985 nu se efectuau încă expertize genetice.

Deşi s-ar fi putut agăţa de mortul din valiză, anchetatorii au preferat să meargă în instanţă pe varianta crimă fără cadavru. Cu dovezi certe, irefutabile. S-au aruncat în trecutul lui Simone, căutând dovezi împotriva ei, şi au descoperit moartea suspectă a lui Marchal Fixard. Fostul “soţ” a fost exhumat, însă analizele n-au putut proba moartea violentă. Ca probe că el a fost ucis din lăcomie au fost aduse ştampilele false şi carnetele cu reţete contrafăcute găsite în casa lui Simone, la percheziţie. Anchetatorii au municit 5 ani pentru a finaliza un dosar de peste 12.000 de pagini, plin de probe ce-o incriminau pe acuzată. Numai rechizitoriul avea 700 de pagini.

Procesul a început pe 17 ianuarie 1991. Acuzată de comiterea a 13 infracţiuni, cea mai importantă fiind uciderea cu premeditare a lui Bernard Hettier, Simone a apărut în faţa instanţei într-o cămaşă albă, cu o cruce la gât, jucând rolul bunicuţei inocente. Şi autoritară, încercând să domine procesul, prin recuzarea juraţilor care nu-i plăceau şi prin insultarea martorilor. Unul dintre anchetatori a descris-o ca fiind “geloasă, tragediană, posesivă, şireată, derutantă”. Poliţiştii care au supravegheat-o în primele zile au mărturisit că se simţeau, la rându-le, filaţi de ea. Pentru că se declarase pasionată de spiritism, presa franceză a numit-o “vrăjitoarea”, însă ea a rămas celebră sub numele de “Diabolica din Nancy”.

Simone a apărut la proces în cămaşă albă, cu o cruce la gât, ca o bunicuţă inocentă

De când a fost arestată, a schimbat nu mai puţin de 25 de avocaţi. Pe 28 februarie 1991, la ora pronunţării sentinţei, Simone a invocat o stare de rău şi a primit verdictul pe patul de spital. A fost condamnată la 20 de ani de închisoare pentru uciderea lui Bernard Hettier şi achitată pentru uciderea lui Marchal Fixard. A fost găsită însă vinovată pentru falsificarea testamentului, comercializarea frauduloasă a unei case şi utilizarea unui figurant pentru mariaj. Sora ei, Madeleine, a fost condamnată la 2 ani de închisoare pentru posesie de bunuri furate şi distrugere de probe. Ambele au formulat o cerere de casaţie, care le-a fost respinsă pe 8 ianuarie 1992.

Pe 17 noiembrie 1999, după 14 ani petrecuţi în puşcărie, Simone Weber a fost eliberată condiţionat şi s-a mutat la Cannes, cu sora ei. Continuă şi acum să-şi susţină nevinovăţia. În 2009, într-un interviu acordat unei televiziuni franceze, diabolica din Nancy, aflată la 79 de ani, declara, evocându-l pe Bernard: “câteodată, pe stradă, cred că-l văd; mă apropii şi descopăr că e altul. Mi-am explicat: eu ştiu că el e mort pentru că, dac-ar trăi, ar da un semn”.

 Adriana Oprea-Popescu („Jurnalul Naţional”, 20 şi 21 septembrie 2011)